25 Februarie
• Pomenirea Sfântului Tarasie, Patriarhul Constantinopolului
Cel care a fost mai înainte pe scaunul patriarhal al Constantinopolului, Patriarhul Pavel, părăsind scaunul său în taină şi intrând într-o mănăstire, a primit Sfânta şi Marea Schimă. În acea vreme la cârma împărăţiei se aflau Irina şi Constantin. La sfatul lui Pavel a fost ales patriarh în locul lui, Tarasie, în anul 783 după Hristos. Acesta era senator şi consilier imperial şi, trecând repede prin toate rangurile eclesiastice, a fost uns patriarh. El era un om foarte învăţat şi foarte râvnitor pentru Sfânta Credinţă Ortodoxă şi a acceptat această înaltă chemare foarte cu greu şi numai în scopul de a lupta mai bine pentru Sfânta Ortodoxie în lupta ei contra ereziilor, şi mai ales a defăimării sfintelor icoane (a iconoclasmului). În timpul lui s-a ţinut Sinodul al Şaptelea Ecumenic de la Niceea, în 783. La acesta erezia iconoclastă a fost dată anatemei, iar cultul sfintelor icoane reconfirmat şi restabilit. Sfântul Tarasie era foarte milostiv cu orfanii şi cu săracii, zidind pentru ei case şi îndestulându-i cu hrană. Iar cu cei puternici, Sfântul Tarasie era hotărât în apărarea credinţei şi moravurilor sănătoase. Când împăratul Constantin a surghiunit-o pe Maria, soţia lui legiuită, luând o femeie care îi era rudă şi trăind cu ea, căutând şi binecuvântarea patriarhului să se cunune cu ea, Sfântul Tarasie nu numai că a refuzat să binecuvânteze această nelegiuire, ci mai întâi sfătuindu-l, iar apoi certându-l, l-a şi îndepărtat de la Sfânta Împărtăşanie. Înaintea morţii lui, mulţi dintre cei adunaţi în jur l-au auzit cum dădea răspunsuri diavolilor: „Nu sunt vinovat de acest păcat. Nu, nici de acela nu sunt vinovat!”. Când limba i-a fost prea slabă ca să mai poată grăi, el a început a se apăra cu mâinile, alungându-i pe diavoli. După ce sfântul său suflet a părăsit trupul, faţa lui a strălucit ca soarele. Acest ierarh cu adevărat mare şi sfânt a trecut la cele veşnice la anul 806 după Hristos. El a păstorit Biserica lui Dumnezeu timp de douăzeci şi doi de ani şi patru luni.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Pafnutie de la Kefala
Acest slăvit Cuvios Pafnutie a fost contemporanul Sfântului Antonie cel Mare. Se spune despre el că a purtat aceeaşi rasă timp de optzeci de ani. Sfântul Antonie cel Mare îl cinstea foarte mult şi spunea că Pafnutie este cu adevărat un ascet puternic să iasă la popor şi să mântuiască sufletele.
Cântare de laudă lui Dumnezeu, Făcătorul zidirii
Făcătorul, Părintele Luminii, cu Lumina încununat,
Cel de negrăit şi de necuprins cu mintea,
Ziditori destoinici Bisericii Sale a ridicat,
Păstori minunaţi şi zeloşi ai turmei Sale.
El îngăduie suferinţa, din cauza păcatelor noastre,
El care este însăşi Milostivirea şi Bunătatea.
Aşa cum pământul cel înţelenit,
Cu geruri mari El îl frăgezeşte,
Ca moale să se facă şi roadă multă să dea,
Tot aşa el pământul inimilor îl înmoaie
Cu suferinţe amare,
Dar Mâna Lui blândă
Pe toţi la bine îi călăuzeşte.
Prin întunericul păcatului,
El priveşte lumina,
Iar întunericului, după un timp hotărnicit
Nu-i mai îngăduie să mai fie.
Prin lacrimi şi durere El vede bucuria
Şi sfârşiturile oricăror începuturi,
Căci El este începutul a toate,
Şi pe toate El doreşte să le ducă
La bun sfârşit.
Cine se va împotrivi poruncilor Lui?
Cine îl va numi slab pentru că ochilor noştri
El Se ascunde?
Umbra faptelor noastre ni-L ascunde privirii
Ca şi o stâncă.
Dar umbra va trece, iar lumea va ajunge la sfârşit,
Iar Biserica împodobită ca o mireasă
La cer se va ridica,
Acolo unde Soarele Dreptăţii
Nu apune niciodată
Şi unde El cu Biserica Sa
Ca şi cu o porfiră scumpă
Se va îmbrăca.
Cugetare
Creştinul este asemenea unei fecioare logodite cu mire.
Aşa cum fecioara nu gândeşte zi şi noapte decât la mirele ei, aşa creştinul nu cugetă zi şi noapte decât la Hristos.
Chiar dacă logodnicul ei este peste zece dealuri, pentru ea este totuna, ea se poartă ca şi când el ar fi de faţă, lângă ea şi cu ea. Ea gândeşte numai la el, în gând şi cu glas îi cântă lui, vorbeşte cu ceilalţi doar despre el, visează doar la el, doar lui îi pregăteşte daruri. Asemenea şi creştinul cu Hristos. Aşa cum fecioara cea logodită ştie că mai întâi trebuie să se despartă de casa ei în care s-a născut pentru a se întâlni şi a se uni cu logodnicul ei, aşa creştinul ştie că nici el nu se poate uni deplin cu Hristos până când nu se va despărţi prin moarte de trupul lui, adică de casa lui cea trupească în care a locuit şi a crescut sufletul de la naştere, încă de la zămislirea lui.
Luare aminte
Să luăm aminte la Săpânul Hristos, Cel care a şezut în corabie, învăţând poporul adunat la ţărm:
„Şi iarăşi a început Iisus să înveţe, lângă mare, şi s-a adunat la El mulţime foarte multă, încât El a intrat în corabie şi şedea pe mare, iar toată mulţimea era lângă mare, pe uscat” (Marcu 4: 1).
- La cum s-a adunat în jurul Lui să-L asculte o mulţime atât de mare de oameni, încât El a fost nevoit să intre în corabie, spre a-L putea vedea şi auzi toţi;
- La cum i-a învăţat El în parabolele despre semănător şi despre sămânţa aruncată în pământ, adică prin comparaţii şi exemple care se repetă de atunci încoace zi şi noapte pe pământ şi se vor repeta până la sfârşitul lumii;
- La cum învaţă El mulţimile, nu prin cuvinte neobişnuite şi exemple rare, ci prin unele simple care au fost cu omul încă de la începutul timpului, şi care vor rămâne cu el până la sfârşitul lui.
Predică
Despre descoperirea tuturor tainelor oamenilor – „Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe faţă” (Marcu 4: 22).
Toate lucrările tainice ale oamenilor se vor da pe faţă într-o zi.
Nici una dintre tainele, gândurile şi faptele omului nu se poate ţine ascunsă.
Evreii au crezut că vor putea ţine secret faptul că au ucis atât de mulţi proroci ai lui Dumnezeu de-a lungul timpurilor şi că sângele de ei vărsat în contra lui Hristos nu-l vor vedea nici Dumnezeu nici oamenii. Şi cu toate acestea, ceea ce ei au crezut că se ţine ascuns, s-a făcut de poveste atât în cer, cât şi printre toţi locuitorii pământului, de-a lungul a mii de ai, până în zilele noastre. Iuda a crezut că ţine ascună vânzarea lui de către faţa Stăpânului, dar Stăpânul i-a văzut-o pe ea şi i-a spus-o în faţă: Iar Iisus i-a zis: „Iuda, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului?”(Luca 22: 48). Stăpânul a văzut şi inimile fariseilor şi le-a citit gândurile: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?” (Matei 9: 4). Oare ce lucruri, oare ce fapte, oare ce întâmplări din lumea aceasta vor putea fi vreodată ascunse de la Faţa Celui Care vede şi dă la iveală chiar şi cele mai tainice şi mai adânci gânduri din inimile oamenilor? Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe faţă. De aceea să umblăm cu frică; căci aceasta se face spre bucuria noastră.
Să trăim cu frică – căci toate faptele noastre ascunse şi păcătoase, toate poftele noastre cele necurate şi toate acele gânduri ale noastre încă şi mai necurate se vor aduce într-o zi la lumină.
Să ne bucurăm – căci tot binele pe care l-am făcut, sau l-am dorit, sau l-am gândit în ascuns, va fi adus odată şi odată la lumină. El nu este dat acum pe faţă, în ochii oamenilor, dar va fi dat atunci pe faţă, în ochii şi ai oamenilor şi ai îngerilor. Cu cât va fi mai mare spaima păcătoşilor, cu atât şi mai mare va fi bucuria drepţilor.
O, Doamne Iubitorule de oameni, iartă-ne nouă păcatele noastre şi dă-ne să plângem pentru ele şi ne curăţim de ele în această viaţă şi nu le da pe faţă spre pieirea noastră şi spre plângerea Sfinţilor Tăi îngeri. Căci numai Ţie se cuvine slava şi mulţumirea în veci, Amin!
† Sfântul Nicolae Velimirovici 