10 februarie – Sf. Mc. Haralambie (făcător de minuni, apărător de boli și de ciumă); Sf. Cuv. Prohor (Proloagele de la Ohrida)

10 Februarie

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie

Marele Sfânt Mucenic Haralambie a fost episcop în cetatea Magnesiei şi a suferit pentru Hristos în anul o sută treisprezece al vieţii sale. Când au început sângeroasele persecuţii contra creştinilor, din timpul Împăratului Septimius Severus, bătrânul Haralambie nu s-a ascuns de ele, ci cu libertate şi pe faţă a predicat tuturor credinţa în Hristos. El a îndurat schingiuiri cumplite ca şi când nu ar fi fost el în acel trup. Când l-au jupuit de viu, bătrânul iertător le-a zis ostaşilor: „Vă mulţumesc, fraţilor, că scărpinându-mi trupul cel vechi mă reînnoiţi pe mine cu duhul pentru viaţa veşnică”. El chiar în timpul chinurilor a făcut minuni mari şi i-a adus pe mulţi la Hristos. Chiar fiica împăratului, Galina, a lăsat închinarea la idoli a tatălui ei şi s-a făcut creştină. Osândit la moartea şi adus la locul execuţiei, Sfântul Haralambie şi-a înălţat mâinile către cer şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru tot poporul ca Dumnezeu să le dăruiască sănătate trupească şi mântuire sufletească şi ca El să le înmulţească roadele pe acest pământ. „O, Doamne, Tu care ştii că omul e făcut din trup şi sânge; iartă-le lor păcatele lor şi varsă Harul Tău peste toţi!”. După rugăciune, acest sfânt bătrân şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu încă înainte ca satrapul să-i lovească gâtul cu sabia. Sfântul Haralambie a luat mucenicia la anul 202 după Hristos. Fiica împăratului, Galina, a luat trupul Sfântului şi l-a îngropat cu cinste.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Prohor

Acest sfânt Prohor era un făcător de minuni de la Lavra Peşterilor din Kiev şi lui i se mai spune şi „mâncătorul de spanac” deoarece în vremea în care a locuit la Mănăstirea Peşterilor el nu a gustat deloc pâine, ci se hrănea doar cu acest spanac, pe care îl usca şi îl amesteca oarecum şi făcea din el un fel de pâine. Ori de câte ori dădea din acest fel de pâine cu binecuvântare, pâinea avea gust de miere în gura celui care o gusta; dar dacă cineva o fura, ea era amară ca pelinul. Odată, pe când era lipsă de sare în Rusia, Prohor a împărţit cenuşă oamenilor ca şi când ar fi fost sare. Căci cu adevărat cenuşa pe care el o dădea cu binecuvântare, era ca sarea. Dar dacă cineva voia să-şi ia singur, adică dacă fura această cenuşă, ea nu le rămânea decât ca cenuşă. Cneazul Sviatopolk a poruncit ca cenuşa din chilia Sfântului Prohor să-i fie adusă lui la palat fără permisiunea şi binecuvântarea Sfântului. Atunci când această cenuşă s-a adus, cei care au gustat-o au văzut că este cenuşă şi nicidecum sare. Atunci Prohor le-a spus oamenilor care veneau la el pentru sare să se ducă la palatul cneazului, şi când vor vedea că el aruncă cenuşa afară din palat, să o ia şi să o ducă la casele lor, căci ea va fi sare. Poporul a făcut aşa, şi iată, cenuşa era sare. Crezând aceasta, cneazul însuşi s-a făcut respectuos şi a început să-l iubească pe Sfântul Prohor, astfel încât, după ce acesta a trecut la cele veşnice în anul 1107 după Hristos, însuşi cneazul l-a aşezat pe Sfânt cu mâinile lui în mormânt alături de marii Sfinţi ruşi Antonie şi Teodosie.

Cântare de laudă la Sfântul Haralambie

Sabia cea neştiutoare în zadar se învârte deasupra capului Sfântului Haralambie.

Sfântul îngenunchează şi lui Dumnezeu se roagă: Doamne, slobozeşte pe robul Tău!

Slobozeşte poporul Tău de toate păcatele lor;

Arată milostivirea Ta din nou asupra lor;

Binecuvântează osteneala lor şi înmulţeşte roadele pământului!

Îndestulează-i cu de toate; căci trup şi sânge sunt ei.

Dăruieşte-le mereu să-Ţi cânte Ţie,

Umple de sănătate şi bucurie inimile lor,

Spre aducerea aminte de Tine!

Alungă departe de ei tot răul,

Mântuieşte-i de nevoi şi sărăcie,

Milostiveşte-Te către ei toţi,

Iar după moartea lor,

Fă-le parte cu Sfinţii Tăi, Doamne!

Doamne, milostiveşte-Te către poporul Tău!

Oricine lui Haralambie se va ruga,

Şi numele meu va pomeni,

Ajută-l, Doamne, din chinurile mele

Pentru Tine!

Atunci din cer un glas a venit:

Primită este rugăciunea ta,

Sufletul tău la Mine să vină!

Sfântul al său suflet îl dă;

El către Rai zboară, înainte ca sabia să cadă.

Cugetare

Multe din greutăţile mari care vin asupra omului îşi au cauza, cunoscută sau nu, în trecutul lui.

Totuşi, cauzele acestor mari greutăţi, cum ar fi, de exemplu, nebunia, nu sunt nimic altceva decât efectele călcării legii lui Dumnezeu.

Când Sfântul Haralambie era schingiuit mai presus de minte, împăratul a aflat de harul sfântului în a vindeca nebunia şi a poruncit să fie adus acolo un nebun ca să se convingă şi împăratul că Haralambie putea vindeca de nebunie. Diavolul îl chinuia de treizeci şi cinci de ani pe cel adus, mânându-l în pustietăţi şi în munţi şi aruncându-l în noroaie şi în repeziciunile apelor. Când acest om suferind s-a apropiat de Sfântul Haralambie, diavolul a simţit buna mireasmă ce venea de la trupul Sfântului şi a ţipat: „Rogu-te, robule al lui Dumnezeu, nu mă chinui înainte de vreme, ci porunceşte şi voi pleca de bună voie şi de vrei, voi spune şi cum am intrat în acest om”. Sfântul i-a poruncit să spună, iar demonul a zis: „Acest om voia să fure de la vecinul lui şi s-a gândit: Dacă nu-l voi ucide mai întâi pe vecin, nu-i voi putea fura ce-i al lui. Şi l-a omorât pe vecinul. Prinzându-l pe când făcea uciderea, am intrat în el şi iată treizeci şi cinci de ani de când locuiesc în el”. Auzind acestea sfântul lui Dumnezeu a poruncit diavolului să iasă din om îndată şi să-l lase în pace. Diavolul a ieşit iar omul nebun s-a vindecat şi a stat liniştit.

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpânul Iisus, Frumuseţea întreagă a zidirii:

La Hristos, Frumuseţea tuturor celor create; frumuseţe umbrită de frică şi de tristeţea păcatelor;
La Hristos, Frumuseţea omului, făptura cea mai înaltă a zidirii; a cărei frumuseţe a pălit de frică şi de tristeţea păcatelor;
La Hristos Frumuseţea minţii curate; a lumii celei fără de trup a îngerilor;
La Hristos, Frumuseţea Sfintei Treimi, descoperite nouă de El şi prin El.

Predică

Despre păcatul celor care spun: „Noi vedem” – „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat” (Ioan 9: 41).

Aceste cuvinte le-au fost spuse evreilor de către Cel Care le dăduse Legea prin proroci, ca Legea să le ajute lor ca nişte ochi ai sufletului. Evreii deci primiseră acea vedere, dar ei îşi închideau ochii cu bună ştiinţă şi spre a lor pierire. De aceea le-a grăit Mântuitorul Cel Drept aceste drepte cuvinte. Aceste cuvinte aşadar sunt adevărata dreptate, azi şi pururea, căci orbul nu are păcat dacă i se întâmplă să calce cu picioarele ogorul cuiva sau dacă ia haina altuia în loc de a sa.

Dar dacă cel care vede face acestea, el face păcat şi este supus pedepsei. Dacă cel care are ochi cu bună ştiinţă şi-i închide şi comite aceste păcate, şi el face acelaşi păcat şi va lua aceeaşi pedeapsă [şi încă şi mai mare].

Dar ce se va putea spune despre cei care au primit Sfântul Botez şi Sfânta Mirungere ca pe doi ochi ai sufletului şi cu toate acestea păcătuiesc ca şi nebotezaţii? La Judecata de Apoi, lor nu li se va face ca celor orbi din născare, ci ei vor fi pedepsiţi ca nişte călcători de lege care de bună voia lor s-au schilodit pe ei înşişi şi s-au orbit. Şi încă, ce se va spune despre cei care au primit şi celelalte Taine ale Harului în plinătatea ortodoxiei şi care au înaintea lor exemplele luminoase ale Sfinţilor şi învăţătura cea de-a pururea din Sfânta Biserică şi cu toate acestea se depărtează de ea şi rătăcesc? La Judecata de Apoi aşa unii nu se vor putea îndreptăţi din pricină de orbire, ci mai curând vor fi judecaţi ca nişte călcători de lege care de bună voia lor s-au schilodit pe ei înşişi şi şi pe alţii cu orbirea lor.

O, Înfricoşate Doamne, mântuieşte-ne pe noi de păcat! O, Multmilostive Doamne, deschide-ne nouă ochii către calea mântuirii Tale! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!