Predică la duminica a XXIX – a după Rusalii – a celor zece leproși (fragmente)

vindecarea_celor_10_zece_ leprosi

Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe și care au ridicat glasul şi au zis: „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” Şi văzându-i, El le-a zis: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?”. Şi i-a zis: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit” (Luca 17, 12-19).

Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oa­menii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.

Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: „ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6, 8), îndeamnă totodată pe oameni „să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea” (Luca 18, 1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, ci totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune de mulţumire.

În vremea aceea, Iisus intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!”. Erau zece leproşi. Cumplit lucru este să vezi şi numai unul, dar zece! Un trup acoperit din cap până-n picioare cu pete albe si plăgi care ard ca focul. Un trup care pu­trezeşte de viu, un trup în care e mai mult mâzgă decât sânge. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este un lepros. Iar când lepra ajunge la nas, la gură, la ochi, închipuiţi-vă ce aer respiră, ce mâncare mănâncă, ce lume vede unul ca acesta?

Legea lui Moise oprea cu străşnicie pe leproşi să aibă legături cu ceilalţi oameni. La fel este şi astăzi în locurile unde sunt leproşi. Ca să împiedice pe oricine s-ar fi putut apropia de el, leprosul trebuia să strige de departe: „Necurat! Necurat!”. Aşa se arată, cuvânt cu cuvânt, în Lege: „Leprosul cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, si să strige mereu: „Necurat! Necurat!” (Levitic 13, 45). Hainele sfâşiate – ca să se vadă lepra; capul descoperit – tot ca să se vadă că e lepros, pentru ca leproşilor le cădea părul; cu gura acoperită – de asemenea semn de recunoaştere; şi mai presus de toate, strigătul: „Necurat! Necurat!”. Leproşii erau alungaţi din cetăţi si sate şi duceau o viaţă mai prejos de a fiarelor; pretutindeni erau goniţi, dispreţuiţi, uitaiţi. „Necurat este, scrie în Lege, şi să trăiască singuratic şi afară din tabăra să fie locuinţa lui” (Levitic 13, 46). Erau ca şi morţi pentru oameni, deşi starea lor era mai rea decât moartea.

Iisus Domnul, Izvorul înfloririi, al frumuseţii şi al puterii, trecea într-o zi pe lângă aceste zece rămăşiţe de viaţă zdrenţuite şi rău mirositoare. Când au descoperit că este El, leproşii de departe„ au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!”. Dar şi-or fi dat seama nefericiţii aceştia de puterea lui Iisus? Trebuie sa le fi ajuns si lor la urechi faima acestui lucru cu totul nou pe lume, care le-a trezit luarea-aminte. Căci nimic altceva nu-i mişcă pe ei, nici schimbarea stăpânirilor, nici războaiele între neamuri, nici înălţarea şi căderea oraşelor, nici serbările, nici pojarurile, nici cutremurele, învesmântaţi în putreziciune, n-aveau în minte decât a lor nefericire, si poate doar pe Cel ce putea să-i dezbrace de haina stricăciunii si să-i îmbrace în sănătate. Auzind faima de mare tă­măduitor a lui lisus, desigur vor fi aflat si despre vindecările de lepră săvârşite de El (Luca 5,12-13).

Trebuie să fi tânjit de multă vreme după fericita întâlnire cu Hristos. Îl aşteptau undeva, la marginile câmpiei galileene, acolo unde drumul începe să urce spre colinele Samariei. Iisus trecea în drum spre Ierusalim. Iată, bătea ceasul fericit al întâlnirii, si nu din întâmplare, ci din iconomia lui Dumnezeu. „Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi!”, au strigat ei într-un glas, văzându-L că se apropie împreună cu ucenicii. De ce I-au zis: „învăţatorule”? Pentru că acest cuvânt plin de înţelesuri înseamnă nu numai cineva care dă învăţătură, ci un îndrumător, unul care călăuzeşte prin cuvânt si prin faptă pe calea mântuirii. De ce atunci nu-L numesc: „Doamne“? Pentru că ei nu ştiu încă cine este Hristos.

Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi!”, au strigat ei cu glas mare. „Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă si vă arătaţi preoţilor”. Dar ducându-­se ei, s-au curăţat. Curăţând altădată lepra, Domnul Si-a întins mâ­na si l-a atins pe lepros, spunând: „Fii curăţat! Și îndată s-a dus lepra de pe el” (Luca 5,13). În împrejurarea de faţă însă, nu numai că nu S-a atins de leproşi, dar nici măcar nu era aproape de ei, pentru că, ni se spune, „stăteau departe”. Domnul, aşadar, le-a vorbit de departe.

De ce i-a trimis Domnul la preoţi? Pentru că era de datoria aces­tora să-i declare pe leproşi necuraţi şi să-i excludă dintre cei sănă­toşi, si de asemenea să-i declare pe cei vindecaţi curaţi, îngăduindu-le întoarcerea între ceilalţi oameni (Levitic 13, 34-44). Domnul nu va schimba Legea, cu atât mai mult cu cât ea nu-i stinghereşte lucrarea, ci dimpotrivă, în împrejurarea de faţă o înlesneşte, pen­tru că preoţii vor vedea cu ochii lor si vor mărturisi că cei zece le­proşi cu adevărat s-au curăţat. Auzind deci ce le spune Domnul si încotro îi trimite, cei zece leproşi au ieşit din satul lor ca să facă ce li se ceruse. Dar, pe când mergeau, privindu-se iată că lepra dispăruse.

Se uitau unul la altul, şi se încredinţau ca s-au însănătoşit. Rănile si puroiul şi duhoarea trecuseră fără urmă. Lepra care-i acoperise adineauri parcă nici n-ar fi fost. Cine-ar putea să spună că minunea aceasta n-a fost mai mare decât o înviere din morţi? La un singur cuvânt puternic, zece trupuri leproase, roase de boală, s-au făcut deodată sănătoase şi curate. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că acest cu­vânt n-ar fi putut să vină de la un muritor; că trebuie să fi fost rostit de Dumnezeu prin gură omenească. Rostit de limbă omenească, acest cuvânt a venit din adâncimile de unde a venit si cuvântul de poruncă întru zidirea lumii: „Şi a fost aşa”.

Sunt cuvinte si cuvinte. Sunt cuvinte curate, cuvinte fără păcat, care de aceea sunt puter­nice. Ele vin din Izvorul începător al veşnicei iubiri, înaintea lor se deschid toate porţile creaţiei. Lucruri, oameni, boli şi duhuri li se supun. Si sunt frânturi de cuvinte, cuvinte tocite, ucise de păcat, care n-au mai multă putere decât suflarea vântului prin trestii; oricât de multe astfel de cuvinte moarte s-ar rosti, rămân ca bătaia fumului în porţi de fier.

Gândiţi-vă dar ce mângâiere de nespus e să cunoaştem în ce Domn puternic şi iubitor credem. „Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer si pe pământ” (Psalm 134, 6). El este Domnul vieţii, Dătătorul de legi al firii, Stăpân peste boală si Biruitor al morţii. Nu suntem creaţi de natura necuvântătoare, ci de El, Domnul Preaînţelept.  Nu suntem robi ai legii firii, ci slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni.  Nu suntem jucăria întâmplării, ci făpturi ale Celui ce a zidit si pe fraţii noştri mai mari, îngerii şi arhanghelii si toate nemuritoarele armiei cereşti. De suntem în această viaţă, El ştie de ce;  dacă păcatul ne face leproşi, El are cuvântul mai puternic decât lepra, fie trupească fie sufletească;  dacă ne scufundăm, ne întinde mâna-I mântuitoare;  dacă murim, ne aşteaptă de partea cealaltă a mormântului.

Să ne întoarcem acum la Evanghelia care ne istoriseşte vindecarea leproşilor, şi să privim zugrăvirea cea limpede a recunoştinţei si nerecunostinţei.

Ce-au făcut leproşii, văzând că s-au curăţat? Iată ce au făcut: dintre toţi, doar unul singur s-a întors să-I mulţumească lui Hristos, pe când ceilalţi şi-au văzul de drum fără să le mai pese de Cel ce le-a făcut lor bine, de Mântuitorul lor.

Acest singur recunoscător, văzând că boala cea înfricoşată s-a luat de la dânsul, şi-a tras sufletul scăpat prin minune din strânsoarea cloacei de şerpi veninoşi si primul său gând a fost să mulţumească Celui ce l-a scos din stricăciunea sa cea nespusă. Si precum, doar cu puţin mai înainte, stri­gase cu buzele roase de lepră: „Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi”, aşa si acum si-a ridicat glasul si a strigat cu putere, din buze sănă­toase si din rărunchi teferi, mulţumind lui Dumnezeu. Dar nu nu­mai atât, ci a alergat înapoi la Binefăcătorul său ca să-I mulţumească.Când a ajuns la Hristos, a căzut în genunchi, în ge­nunchii săi care acum nu mai erau tot o rană ci teferi si puternici, şi I-a mulţumit. Trup plin de sănătate, inimă plină de bucurie şi ochi plini de lacrimi! Iată omul întreg. Adineauri un morman de carne putredă iar acum iarăşi om.

Adineauri alungat dintre oameni, acum iarăşi deopotrivă cu semenii săi. Adineauri trâmbiţă răguşită care nu strigă decât: „Necurat! Necurat!“, acum trâmbiţă limpede de mulţumire şi slavă lui Dumnezeu.

Acest singur recunoscător nu era iudeu, ci samarinean. Samarinenii nu erau iudei, ci erau fie de sânge curat asirian, fie un amestec de stirpe asiriană şi iudee, ieşiţi anume din acei asiriani aduşi odinioară de regele Salmanasar în părţile Siriei după ce stră­mutase mai întâi pe iudeii de acolo în Asiria (IV Regi 17, 3-6, 24). Iar faptul că acest om recunoscător era de sânge curat asirian se vede din aceea că Domnul a spus: este de alt neam.

Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit ? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă si să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?”. Vedeţi cu câtă blândeţe mustră Domnul nerecunoştinţa? Nu întreabă decât dacă s-au curăţit toţi și de ce n-au venit și ceilalţi nouă să mulţumească. Și nu pentru că n-ar fi ştiut, căci El ştia încă mai înainte de a-i întâlni, că aceia se vor vindeca. A pus întrebarea ca pe cea mai uşoară dintre mustrări. Iar noi, cum ne ieşim din fire dacă, dând vreun bănuţ unui amărât, acesta nu mulţumeşte destul! Dar închipuiţi-vă numai ce-ar fi dacă, vindecând noi nouă bolnavi (să zicem că ne-ar sta în putinţă să facem acest lucru), aceştia n-ar veni să ne mulţumească!

Dumnezeu nu tună şi fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blestemă, ci doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde sunt? Unde sunt ceilalţi?  Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea?  Unde sunt bogaţii care s-au îm­bogăţit cu avuţiile Mele,  Unde sunt biruitorii care au biruit prin mila Mea?  Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu?  Unde sunt părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde sunt învăţătorii cărora Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune?  Unde sunt bolnavii pe care i-am vindecat?  Unde sunt păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii, iar aici la rugăciune sunteţi numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit Îmi mulţumiţi numai o sută? N-am împodobit câmpiile cu roade şi n-am înmulţit turmele voastre şi doar câţiva îngenuncheaţi slăvindu-Mă?”.

Vedeţi, „numai acesta, care este de alt neam”, numai acest străin s-a întors să mulţumească. Dar e cineva străin de Hristos? N-a venit El să mântuiască pe toţi oamenii, nu numai pe iudei? Iudeii se fălesc cu faptul că sunt aleşii lui Dumnezeu, că Îl cunosc pe Dumnezeu mai mult decât toate neamurile. Dar iată aici dovada întunericului din mintea lor şi a învârtoşării din inima lor. Un păgân, un asirian, are mai multă minte şi inimă decât cei ce se fericesc a fi iudei. Din păcate, istoria se repetă astăzi, când unii necredincioşi au mintea mai deschisă si inima mai mulţumitoare faţă de Dumnezeu decât mulţi creştini. Mulţi musulmani, budişti sau hinduşi îi fac de ruşine pe creştini cu ardoarea rugăciunilor si recunoştinţei lor faţă de Dumnezeu.

Pilda se încheie cu cuvântul spus de Domnul samarineanului mulţumitor: „Şi i-a zis: Scoală-te si du-te; credinţa ta te-a mântuit”. Vedeţi cât de mare este smerenia si blândeţea Mântuitorului. Cum se bucură să cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând prin aceasta să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit. Mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, El vrea să-Şi împartă vrednicia cu alţii.

Dar la ce le-a folosit credinţa? Ar fi putut, cu tot atâta credinţă, să strige la o mie de doctori faimoşi ai lumii: „Ai milă de noi, vindecă-ne!”. Ar fi fost în zadar. Iar dacă vreunul din aceşti mii de doctori pământeni i-ar fi vindecat, vă închipuiţi oare că ar fi pus tămăduirea pe seama credinţei lor şi nu pe a iscusinţei sale?

Căci doctorii cei muritori, dimpotrivă, obişnu­iesc să-si aroge tot meritul lecuirii unui bolnav, chiar dacă bol­navul şi-a avut şi el partea sa în cumpăna vindecării. Aşa se poartă oamenii între dânşii. Dar cu totul altfel se poartă cu oamenii Mântuitorul Hristos. Hristos a încărcat o căruţă cu grâne, iar leprosul a aruncat şi el în căruţă o boabă. Încărcătura de grâne a lui Hristos e puterea Sa dumnezeiască, iar bobul leprosului este credinţa lui în Hristos. Hristos, adevăratul iubitor de oameni, nu dispreţuieşte mărunta boabă, ci dimpotrivă, îi dă întâietate faţă de întreaga-I încărcătură de grâne. El, aşadar, nu spune: „Grânarul Meu are să te hrănească”. Nu spune: „Te-am vindecat”, ci: „Credinţa ta te-a mântuit”. Câtă mărinimie în cuvântul acesta! Ce învăţătură pentru noi toţi! Si ce mustrare mândriei omeneşti!

Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Drept, toţi cei care acoperă grăuntele de vrednicie al altuia ridicându-şi în slăvi propria încărcătură. Aceştia nu-s mai puţin hoţi şi jefuitori decât bogatul care îşi înmulţeşte moşiile cu petecul de pământ al unui sărman.  Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Adevărat, toţi comandanţii care acoperă partea soldaţilor la victo­rie.  Să se apropie şi să înveţe de la Hristos; Domnul Cel Smerit, toţi cei care, îndeletnicindu-se cu negoţul şi cu industria, trec sub tăcere meritele lucrătorilor, punând toată reuşita pe seama râvnei, chibzuinţei şi norocului propriu.  Să se apropie, în sfârşit, si să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, în orbirea lui, se împăunează cu tot binele, cu toată ştiinţa, cu toată izbânda, ascunzând şi uitând uriaşa parte a lui Dumnezeu în toate.  Să se apropie şi să înveţe cum Dumnezeu nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci dimpotrivă, tăinuie partea Sa, arătând-o pe cea a omului (…).

O, de ne-am da noi creştinii seama de mulţimea si felurimea bolilor de care ne vindecă în fiecare zi Hristos! Degrabă atunci ne-am întoarce alegând către El, i-am cădea în genunchi si I-am mulţumi din clipa aceasta si până în ceasul morţii, ceas care nu este departe de niciunul din noi. A Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă si nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

vin

Acest articol a fost publicat în Predici și omilii și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s