Predică la duminica a XXVII-a dupa Rusalii – a infirmității trupești și sufletești

„În vremea aceea Iisus învăţa, într-o zi de sâmbătă, în sinagogă. tamaduirea_femeii_garboveŞi iată era acolo o femeie care avea, de optsprezece ani, un duh de slăbiciune, şi care era gârbovă de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi şi-a pus mâinile peste dânsa şi îndată s-a îndreptat şi a început să slăvească pe Dumnezeu. Atunci mai marele sinagogii, mâniindu-se, pentru că Iisus o vindecase sâmbăta, a luat cuvântul şi a grăit poporului: şase zile sunt în care trebuie să se lucreze omul; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, şi nu în ziua sâmbetei. Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: făţarnicilor, fiecare dintre voi nu-şi dezleagă, oare, în ziua sâmbetei, boul sau asinul de la iesle şi nu-l duce să-l adape? Dar această femeie, care este fiica lui Avraam şi pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cădea, oare, să fie dezlegată de legătura ei în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei care erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de faptele măreţe săvârşite de Dânsul” (Luca 13, 10-17).

Iisus Hristos Domnul a venit pe pământ întru putere şi întru smerenie, pentru ca omul să înveţe să iubească pe Dumnezeu şi pe om. Oamenii sunt neputincioşi; iubirea de Dumnezeu le dă putere. Oamenii sunt mândri; iubirea de oameni le dă smerenie. Iubirea de oameni vine din iubirea de Dumnezeu. Smerenia vine din simţirea puterii lui Dumnezeu. Dragostea de oameni fără dragostea de Dumnezeu este mincinoasă, iar puterea fără Dumnezeu e mândrie şl neputinţă. Dar iată că oamenii au ales un al treilea lucru, care nu este nici iubire de Dumnezeu, nici iubire de oameni: au ales iubirea de sine; şi aceasta este stavilă între ei şi Dumnezeu, este stavilă între ei şi ceilalţi oameni, este desăvârşita lor singurătate.

Iubindu-se numai pe sine, omul nu iubeşte nici pe Dumnezeu nici pe semeni. Nu iubeşte nici măcar omul din sine; iubeşte numai gândurile ce şi le face despre sine, amăgirile în legătură cu sine. Dacă l-ar iubi pe omul dintr-însul, ar iubi şi chipul lui Dumnezeu din el, şi îndată s-ar face iubitor de Dumnezeu şi de oameni, pentru că ar căuta în ceilalţi om şi Dumnezeu, ca să-i iubească. Iubirea de sine nu e iubire, e lepădare de Dumnezeu şi dispreţ faţă de oameni, fie făţiş sau într-ascuns. Iubirea de sine nu e iubire ci boală, o boală grea care aduce cu ea alte boli.

Pojarul aduce febră în trup, iubirea de sine aduce arşiţa pizmei şi a mâniei. Omul plin de sine e plin şi de pizmă asupra celor mai buni ca el, sau mai bogaţi, mai învăţaţi ori mai preţuiţi de cât el. Iar invidia merge mână-n mână cu mânia, cum merge focul cu flacără; o mânie mocnită, care răbufneşte din când în când, descoperind toată hidoşenia unei inimi bolnave, înveninate de otrava iubirii de sine.

Evanghelia de astăzi ne înfăţişează icoana vie a minunatei iubiri de oameni a lui Hristos pe de o parte, iar pe de alta urâta iubire de sine a fariseilor, dimpreună cu pizma şi cu furia lor: „Învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum”. Ziua sâmbetei este zi de rugăciune publică la iudei, aşa cum e pentru creştini duminica. Cu toate că Mântuitorul Iisus mergea adesea în pustiu şi singurătate, petrecând acolo nopţi întregi în rugăciune, nu ocolea nici rugăciunea din sinagogă împreună cu oamenii. După obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă, spune Evanghelistul în altă parte (Luca 4, 16). Obişnuia aşadar să meargă la casa de rugăciune şi nu nesocotea rugăciunea împreună cu poporul, pe care o făcea nu pentru sine, ci pentru învăţătura noastră. Pe mulţi îi auzi astăzi spunând cu trufie: „Eu mă rog acasă, n-am de ce să merg la biserică!”. Aşa vorbeşte nebunul şi trufaşul. Iar pilda lui Hristos ne învaţă că trebuie să facem şi una şi alta: şi să ne rugăm de sine, şi în biserică împreună cu fraţii noştri.

Mântuitorul nu mergea la sinagogă doar pentru rugăciune, ci şi pentru învăţătură. În sinagogă adesea tâlcuia Scripturile, rostind multe dumnezeieşti cuvinte nescrise în Evanghelii. Şi toţi „…se minunau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui” (Luca 4, 22). Din aceste cuvinte de viaţă dătătoare, multe nu au ajuns până la noi; dar au ajuns atâtea cât să ne dea înţelepciune şi mântuire. Domnul mergea la sinagogă şi pentru a prinde clipa cea mai prielnică dumnezeieştii Sale lucrări, care să stea mărturie dumnezeirii Sale şi mântuirii aduse de El. O asemenea puternică lucrare a săvârşit-o şi în împrejurarea de scrisă în Evanghelia de astăzi.

În sinagogă a intrat o femeie infirmă, crunt încovoiată de duhul cel rău, de nu putea să se ridice în sus nicidecum, şi se afla în starea aceasta nu de o săptămână sau de o lună sau de un an, ci de optsprezece ani. Cu capul plecat la genunchi, această sărmană făptură nu vedea nici cerul înstelat de deasupra nici chipurile oamenilor din jur.

Duhul cel rău a căutat să amăgească pe Adam şi Eva cu promisiunea că vor fi asemenea lui Dumnezeu dacă îl vor asculta pe el. Dar în loc să ajungă dumnezei, strămoşii s-au aflat deodată în piei de fiară şi pulbere, iar această urmaşă a lor era atât de groaznic strâmbată încât şi oamenii şi dobitoacele o priveau cu spaimă. Iată cinul asemănării cu Dumnezeu promis omului de diavol!

Nu putea să se ridice în sus nicidecum. De optsprezece ani se târa pe pământ, cu faţa la genunchi, încovoiată ca un arc. Viaţă este aceasta? Nu, ci osândă. Schilodirea acestei femei era atât de cumplită încât cei ce-o vedeau prima oară îşi întorceau faţă de la dânsa iar cei care se obişnuiseră cu ea nici n-o mai priveau ca pe o făptură omenească, ci ca pe un ciot uscat, la nimic bun decât de pus pe foc. Cu adevărat, asprimea oamenilor faţă de cei infirmi este mai monstruoasă decât infirmitatea lor! Dar Iubitorul de oameni S-a uitat cu milă la nefericita făptură, văzând în ea nu un ciot uscat, ci o fiică a lui Avraam, un suflet zidit de Dumnezeu şi vrednic de mila Lui. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu”.

Domnul a lucrat de la Sine această mare minune, fără să fi fost rugat de femeie sau drept răspuns la credinţa ei. Să amuţească deci toţi cei care dispreţuiesc dumnezeiască slavă a minunilor lui Hristos, socotind-o urmare a „autosugestiei”. De unde autosugestie la nefericita aceasta? Ea nici măcar faţa lui Hristos nu putea s-o vadă. Nu a cerut milă lui Hristos, n-a dat nici un semn de credinţă: Mai mult, ea nici nu se afla lângă Hristos. Nu ea s-a dus la El, ci El a chemat-o la Sine. Ca un păstor care, văzându-şi oaia prinsă în hăţişuri, aproape moartă şi fără glas, se îndreaptă primul către ea, aşa Domnul Cel milostiv, Bunul Păstor, S-a îndreptat primul către oaia Sa cea prinsă în hăţişurile satanei. A strigat-o: „Femeie!”. Nu „Schiloado!”, nici „Monstrule!”, nici „Păcătoaso!”, ci: „Femeie!” Cu acest cuvânt i-a redat vrednicia pierdută. A dezlegat-o apoi de infirmitatea sa, şi apoi a pus asupra-i preacuratele Lui mâini, ca să desăvârşească darul cerescului Dăruitor către făptura cea din ţărână. Mai întâi o privire milostivă, apoi un cuvânt puternic, şi la urmă o atingere plină de dragoste. I-a dat tot ce-i lipsise vreme de optsprezece ani.

Dacă altcineva i-ar fi arătat milă, mila n-ar fi fost curată ci amestecată cu teamă şi mândrie; dacă i-ar fi vorbit cineva, i-ar fi vorbit de nevoie, abia aşteptând să se depărteze de dânsa; dacă ar fi fost cineva silit s-o atingă, ar fi atins-o cu vârful degetului şi ar fi dat fuga apoi să se spele. Domnul însă anume a chemat-o la Sine, i-a spus cuvinte tămăduitoare şi a pus peste ea mâinile Sale. S-a purtat cu femeia aceasta oarecare cum se poartă un tată cu fiica lui. Dacă mila aceasta s-ar fi revărsat asupra negrului pământ, pământul s-ar fi cutremurat; dacă s-ar fi revărsat asupra soarelui strălucitor, soarele ar fi vărsat lacrimi; dar mila s-a revărsat asupra chinuitei femei, şi femeia în dată s-a îndreptat.

Cum să se îndrepte un spate răsucit, fără să se frângă? Cum să se mişte un gât înţepenit, fără să doară? Un milion de ani i-ar trebui maimuţei, zic ignorantele minţi din vremea noastră, ca să-şi îndrepte spinarea şi să fie om. Dar zic aşa, necunoscând puterea Dumnezeului celui Viu. O clipită i-a trebuit gârbovei, la un singur cuvânt al Domnului, ca să-şi îndrepte spinarea sa cea cu mult mai încovoiată decât a maimuţei. Dar cum se îndreaptă spinarea? Cum se dezţepeneşte grumazul? Cum se însănătoşeşte un monstru? Cum e scoasă din mărăciniş oaia cea încurcătă în spini? Cum prinde o mumie grai şi vorbeşte? Nu întrebaţi acestea, ci mulţumiţi lui Dumnezeu aşa cum a făcut femeia aceasta: ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Vedeţi cum odată cu trupul i s-a tămăduit şi sufletul! Numai un suflet teafăr dă slavă lui Dumnezeu pentru tot lucrul bun, pe când sufletul bolnav, uitând de Dumnezeu, Dătătorul tuturor bunătăţilor, laudă mâinile muritoare prin care adesea Dumnezeu îşi trimite darurile Sale.

Vrând să înveţe pe oameni ca totdeauna să mulţumească şi să laude pe Dumnezeu, Domnul a poruncit îndrăcitului din Gadara, odată vindecat: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8, 39). Pretutindeni unde Domnul săvârşea marile Lui minuni, oamenii se minunau şi slăveau pe Dumnezeu. De aceea, înainte de a părăsi viaţa aceasta, a spus Hristos: „Părinte…Eu Te-am prea mărit pe pământ” (Ioan 17, 4). Nu-i aceasta o mustrare pentru noi cei care, făcând cuiva vreun bine oarecare, aşteptăm să ni se mulţumească nouă, iar nu lui Dumnezeu? Orice bine primim de la oameni, nu-l primim de la ei, ci prin ei. Tatăl dă fiilor daruri prin fii. Aşa binevoieşte: a Lui fie slava şi lauda în vecii vecilor.

Evanghelia însă nu se opreşte aici. Am văzut o lucrare nemaivăzută a luminii, iar acum vom auzi o lucrare nemaiauzită a întunericului: Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iată cum vorbeşte un fiu al întunericului. Pare că Satana, ieşind din femeie, a intrat în acesta. Iată cum vorbeşte iu birea de sine, însoţită de nedespărţitele ei tovarăşe, pizma şi mânia. Hristos a vindecat, iar mai-marele sinagogii şi-a ieşit din fire, Hristos a slobozit o viaţă din temniţa satanei, iar acesta s-a mâniat. Hristos a a scos duhul cel rău din femeia bolnavă, iar acesta s-a înfuriat că duhul rău a fost scos pe o uşă şi nu pe cealaltă! Hristos a deschis cerul şi acesta s-a mâniat că Hristos a deschis cerul dimineaţa iar nu seara! Hristos a coborât cu lumină la cei din închisoare, iar acesta l-a certat pentru că nu a lăsat lumina pe a doua zi!

Vedeţi înfricoşătoarea stricăciune a iubirii de sine! Acest dregător nu cutează a-L mustra pe Hristos în faţă, şi de aceea ceartă poporul, deşi în inima lui pe Hristos îl ocărăşte, iar nu pe popor, cu toate că grăieşte dimpotrivă. Dar cum să fie norodul de vină? Dacă e cineva vinovat, acela e femeia aceasta care s-a îndreptat. Dar cum ar fi şi ea de vină? Nu ea a alergat la Hristos, nu ea L-a rugat s-o ajute. Hristos a chemat-o pe ea, Hristos a tămăduit-o, fără ca ea, venind la sinagogă, să fi nădăjduit sau să fi aşteptat ceva. Dacă, deci, cineva e de vină, Hristos este acela. Mai-marele sinagogii însă nu cutează să se uite în ochii lui Hristos şi să spună: „Tu eşti de vină!”. Îşi îndreaptă barba spre popor şi-l ocărăşte. Poate fi mai mare făţărnicie?

Însuşi Domnul îl numeşte făţarnic: „Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar această, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?”. Domnul cunoaşte inima omului, ştie că mai-marele sinagogii pe El îl ţinteşte, deşi cu limba ceartă norodul. Dar Domnul nu lasă să fie certat norodul pentru un lucru de care este El răspunzător. Mai strălucitor ca soarele, mai curat ca cristalul, Domnul nu cunoaşte prefăcătoria. Nu tace când altul este mustrat în locul Lui. De aceea, când poporul neajutorat tace, îndurând certarea pe nedrept din partea căpeteniei, Domnul răspunde mai-marelui sinagogii, cunoscându-i inima: „Făţarnicilor!”. Dăm ajutor vitelor în ziua sâmbetei, iar oamenilor nu? Nu-i zi în care boul şi asinul să nu fie dezlegaţi de la iesle şi scoşi din întuneric la soare şi aer, iar această femeie de optsprezece ani stă legată de blestemul Satanei – şi vă mâniaţi că s-a dezlegat? Legaţi sunteţi şi voi de Satana ca şi ea. Ei i-a legat capul de genunchi, iar vouă v-a legat sufletul de ziua sâmbetei. De ce nu vă dezlegaţi? Sabatul a fost dat oamenilor ca în acea zi să fie cu mintea mai mult la Dumnezeu. Dar oare această vindecare nu le aduce oamenilor aminte de Dumnezeu mai mult decât sâmbăta – decât orice sâmbătă, de la Moise şi până astăzi? Nu-i lucrarea aceasta mai mare decât sâmbăta? Nu vedeţi voi că aici este Unul mai mare decât sâmbăta? Şi nu numai decât sâmbăta ci decât Templul însuşi (Matei 12, 6)? Nu-ţi dai seama, mărunt cârmuitor al sinagogii, că îţi stă dinainte Cârmuitorul sufletelor omeneşti? De-ai şti tu cum, zi şi noapte, se adună ele şi curg în veşnicie dinaintea Sa!

Acum Domnul o cinsteşte iarăşi pe nefericita femeie cu numele de fiică a lui Avraam. El vrea nu numai să proclame întâietatea sufletului asupra făpturilor necuvântătoare cum sunt boul şi asinul, ci şi întâietatea ce i s-a dat acestei femei chinuite asupra făţarnicilor capi ai sinagogii. Că femeia aceasta era evlavioasă şi cu frica lui Dumnezeu, se vede din faptul că, în ciuda infirmităţii ei, ea s-a chinuit să ajungă la sinagogă, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să se roage, şi, de asemenea, din aceea că îndată după tămăduire ea L-a slăvit pe Dumnezeu.

Strămoşul nostru Avraam era mulţumitor lui Dumnezeu pentru orice bine. În suferinţă era răbdător şi plin de credincioşie. Femeia era, aşadar, o adevărată fiică a lui Avraam, nu numai după sânge ci şi după evlavie şi răbdare, coborâtoare din Avraam mai credincioasă decât acest cap al sinagogii care, ca toţi fruntaşii iudei, se trufea cu descendenţa sa din Avraam. Dar el era trădător faţă de Avraam, pe lângă această ade vărată fiică a aceluia. Cum, atunci, să nu primească ea ajutor? Cum să o împiedice ziua sâmbetei?

Sabatul a fost rânduit drept zi de odihnă: „A binecuvântat Domnul ziua a şaptea” (Ieşire 20, 11). Dar sufletul nu trebuie şi el să se odihnească, la fel ca şi trupul? Dar odihna sufletului nu este zacerea, precum a trupului, în nelucrare, ci faptele bune, milostenia şi tot ceea ce place lui Dumnezeu. Aceasta e adevărata odihnă a sufletului, aceasta întremează sufletul şi îi sporeşte puterea şi bucuria.

Nici vorbă că în zilele de sărbătoare nu trebuie să ne purtăm bine cu dobitoacele; cu atât mai mult trebuie să ne purtăm bine cu oamenii. Domnul nu ne spune să nu avem grijă de bou şi de asin la praznice, să-i ţinem legaţi şi să nu le dăm apă, dar ne porunceşte să facem bine semenilor noştri. Acesta este înţelesul cinstirii zilei a șaptea, în duhul Legii lui Dumnezeu. În întunecimea şi decăderea lor morală, capii iudeilor nu se uitau decât la litera legii, divinizând-o. Astfel legea, în loc să fie călăuză pe cărarea vieţii, se prefăcuse într-un leş pe care-l târau după dânşii. În loc să fie o făclie în întuneric, era cenuşă stinsă într-un vas de aur, la care se închinau aşa cum se închinaseră înaintaşii lor la viţelul de aur (Ieşire 32, 4).

Dar în împrejurarea de faţă nu râvna pentru Lege îl înflăcăra pe mai-marele sinagogii, ci iubirea bolnavă de sine. Cum să fie în sinagogă unul mai puternic, mai înţelept şi mai milostiv decât el? Făcea paradă de râvnă pentru Lege, dar din inimă îi picura pe limbă venin. Încă şi pentru aceasta îl numeşte Domnul făţarnic. Prin răspunsul Său tăios ca sabia şi limpede ca lumina zilei, Domnul a făcut să amuţească şi a ruşinat nu numai pe acest mai-mare al sinagogii, ci pe toţi duşmanii Săi.

Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucură de faptele strălucite săvârşite de El”. Cât de uşor este să aperi o faptă săvârşită din iubire de oameni! Dumnezeu însuşi îi stă Martor şi Ocrotitor. Lucrul bun dă graiului putere. Cel ce cunoaşte toate tainele din cer şi de pe pământ, Domnul, cunoaşte şi taina de care se îndoiesc cei slabi în credinţă, care îşi caută apărători şi pentru faptele bune şi pentru cele rele. Iar Domnul îi povăţuieşte pe ucenicii Săi: „Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice” (Luca 12,11) „fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi” (Matei 10, 20). Vedeţi cum a răspuns arhidiaconul Ştefan călăilor săi. Şi cum au răspuns Petru şi Ioan, pescari odinioară. Şi Apostolul Pavel. Nu sunt răspunsuri omeneşti învăţate din cărţi, ci sunt învăţate de la Duhul Sfânt. Oamenii nu vorbesc astfel, ci numai Dumnezeu.

Înţeleptul Rege a proorocit în vremurile vechi adevărul evanghelic spunând: În putere stă omului să plăsmuiască planuri în inimă, dar răspunsul limbii vine de la Domnul (Pilde 16, 1). Răspunsul dat de Domnul mai-marelui sinagogii a ruşinat pe potrivnicii Săi şi a umplut de bucurie poporul. Oamenii s-au bucurat, pentru că au văzut în cuvintele Sale o privelişte a biruinţei binelui asupra răului, aşa cum văzuseră mai înainte în minunea îndreptării femeii gârbove şi în multe alte minuni ale sale. Toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.

Una după alta se răspândea vestea despre minunile lui Hristos. O minune o întărea pe alta, una urma alteia, mărturisind adevărul celor săvârşite; toate aduceau bucurie celor lipsiţi de bucurie, nădejde celor lipsiţi de nădejde, credinţă celor slabi în credinţă, îmbărbătare celor aflaţi pe calea cea bună, întoarcere celor rătăciţi, răspândind pretutindeni vestea că Dumnezeu a cercetat pe oameni şi împărăţia Lui este aproape.

Pe lângă belşugul de învăţătură înfăţişat, Evanghelia de astăzi cuprinde şi un tâlc ascuns, foarte folositor vieţii noastre duhovniceşti.  Femeia gârbovă înseamnă cugetele gârbove ale celor ce se depărtează de Hristos. Cu o minte strâmbă omul nu poate sta drept înaintea lui Dumnezeu şi a cerului, ci se târăşte pe pământ, hrănindu-se cu pământ, învăţând de la pământ, bucurându-se de pământ. O minte strâmbă este mărginită şi înţepenită, aflată cu totul în voia simţurilor; îşi caută începătura între dobitoace; îşi caută desfătarea în mâncare şi băutură. Nu ştie nimic de Dumnezeu şi de lumea duhovnicească, nici de viaţa veşnică, nici de vreo bucurie mai înaltă, cerească; e plină de nelinişte, de frică, de chin, de tristeţe şi răutate.

Mântuitorul Iisus Hristos cheamă la Sine această minte, ca s-o îndrepte, s-o lumineze şi s-o bucure. Dacă se duce degrabă spre El, ca femeia cea gârbovă, va fi şi ea îndreptată, luminată şi bucurată, şi va mulţumi şi lăuda pe Dumnezeu din toate puterile sale. Dar dacă nu se duce, va rămâne în întuneric şi va muri în păcatele sale, aşa cum spune Domnul necredincioşilor iudei: „Veţi muri în păcatul vostru” (Ioan 8, 21). Aşa se va întâmpla cu sufletul stăpânit de simţuri, legat de pământ, încovoiat în ţărână, târându-se cu faţa în jos.

Dar nici de sufletul slăbit şi înţepenit de păcat nu va fi mai bine, de sufletul care nu crede adevărului, care nu are tăria de a se scutura de minciună şi a se apropia de Adevăr. La chemarea Adevărului, răspunde: „Astăzi este ziua sâmbetei, nu pot să vin, nu m-ai chemat în ziua potrivită!” sau: „Prea mă chemi repede; nu pot să vin” sau: „Sunt prea tânăr; mai aşteaptă până mă satur de minciuni” sau: „Am nevastă şi copii, nu pot să vin; ai grijă de ei mai întâi, şi cheamă-mă după aceea!”. Dar sunt zeci şi sute de motive pe care le aduce mintea bolnavă ca să nu vină şi să urmeze Adevărului. Iar Adevărul o strigă o dată, de două ori, de trei ori, apoi merge în drumul său, iar sufletul slăbănog rămâne să se târască în ţărână şi să moară în păcatele sale. Asupra cui leapădă chemarea lui Hristos în viaţa aceasta, se va abate deodată moartea, îl va înhăţa şi va închide în urma lui porţile vieţii pământeşti. Nu se va mai întoarce la viaţă ca să se pocăiască, şi nu va afla milă la Judecata lui Dumnezeu.

Moartea e aproape, Judecata e aproape. Dacă pocăinţa nu o ia înaintea morţii şi a Judecăţii, vom rămâne lipsiţi de ea pentru totdeauna. Acum ne stă la îndemână, acum putem s-o folosim. Să alergăm la pocăinţă, la cel dintâi şi cel mai de seamă leac al sufletului. Să ne căim, şi alte uşi ni se vor deschide, şi ni se va spune ce trebuie să facem mai departe.

Câtă vreme omul este în trup muritor, sufletul îi este mai mult sau mai puţin încovoiat. Hristos cheamă pe toţi cei cu duhul, cu sufletul şi cu cugetul gârbov. Numai El singur poate să îndrepte ceea ce a strâmbat lumea acesta duşmănoasă. „Omule!”, „Femeie!”, „Copile!”. Ne cheamă, vrând să ne ridice la vrednicia acestor nume, ştergând numele ruşinii şi ale păcatului: Orbule! Ologule! Leprosule! Cerşetorule! Vrea să cureţe trâmbiţele noastre amuţite, astupate de mâlul păcatelor, ca să le facă trâmbiţe ale slavei lui Dumnezeu. Fie ca, sunând slava lui Dumnezeu, să fim şi noi slăviţi în Împărăţia sfinţilor îngeri şi a măriţilor sfinţi din ceruri, Împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Acest articol a fost publicat în Predici și omilii și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s