21 noiembrie – Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (Proloagele de la Ohrida)

21 noiembrie

• Prăznuirea intrării în Biserică a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Mariaintrarea_maicii_domnului_in_biserica

Împlinind Preasfînta Fecioară Maria vîrsta de trei ani, sfinţii ei părinţi loachim şi Ana au adus-o pe ea de la Nazaret la Ierusalim spre a o închina slujbei Templului, aşa cum făgăduiseră lui Dumnezeu mai înainte de naşterea ei. De la Nazaret la Ierusalim se mergea cale de trei zile, dar Sfinţilor Părinţi loachim şi Ana calea aceasta nu le-a părut deloc împovărătoare, căci ei mergeau să împlinească o lucrare foarte plăcută lui Dumnezeu. La Ierusalim s-au strîns multe rudenii ale Sfinţilor Părinţi care au dorit să fie de faţă la această mare sărbătoare, la care nevăzut participau cu bucurie şi îngerii cei din cer. Procesiunea de mergere la Templu era condusă de fecioare ce purtau în mîini făclii aprinse. După ele venea Preasfînta Fecioară, avînd de o parte pe tatăl său iar de cealaltă, pe maica sa. Fecioara era îmbrăcată în strai de o bogăţie şi strălucire imperiale, aşa cum se şi cuvenea „Fiicei împăratului şi Miresei lui Dumnezeu” (cf. Psalmul 44: 13-15). În urma lor veneau mulţimea rudeniilor şi prietenilor, toţi purtînd în mîini făclii aprinse. Pînă la intrarea în Templu se urcau cincisprezece trepte. Sfinţii Părinţi au ridicat-o pe Fecioara pînă la întîia treaptă, dar apoi ea singură le-a urcat alergînd pe toate celelalte paisprezece. Sus, Fecioara a fost întîmpinată de Marele Preot Zaharia, cel care avea să fie tatăl Sfîntului loan Botezătorul. Luînd-o de mînă, el a dus-o pe Fecioara nu doar în interiorul Templului, ci chiar în interiorul Sfintei Sfintelor, adică cel mai sfînt dintre cele mai sfinte locuri din Templu, acela în care numai Marele Preot avea voie să intre, şi chiar şi el doar o dată pe an. Sfîntul Teofilact al Ohridei zice că Zaharia „a fost în afară de sine şi locuit cu totul de Duhul lui Dumnezeu” atunci cînd a condus-o pe Fecioara în Sfînta Sfintelor, adică dincolo de al doilea văl, aceasta fiind singura explicaţie a acţiunii lui. Părinţii Preasfintei Fecioare Maria apoi au adus jertfe Domnului Dumnezeu potrivit Legii, au primit binecuvîntarea preotului şi sau reîntors la casa lor. Preasfînta Fecioară a locuit în Templul de la Ierusalim timp de nouă ani încheiaţi. Cîtă vreme părinţii ei au fost în viaţă, ei veneau deseori să o cerceteze, mai cu seamă Dreapta Ana. Murind după cei nouă ani încheiaţi părinţii ei, Preasfînta Fecioară a dorit să nu mai părăsească Templul pînă la moarte, nevoind să se căsătorească. Dar cum această dorire a ei ar fi fost împotriva Legii şi tradiţiei în poporul lui Israel, ea a fost dată în grija Sfântului losif din Nazaret, care era rudenia ei, după ce a împlinit vîrsta de doisprezece ani. Sub forma aceasta acceptabilă de tînără logodită, ea putea trăi în feciorie după cum dorea, şi în acelaşi timp respecta şi Legea iudaică, căci nu se mai pomenise pînă atunci la poporul lui Israel ca fetele să ia pînă la moarte jurămîntul fecioriei.

Astfel, Preasfînta Fecioară Maria a fost prima care a luat asupra sa votul monahal al fecioriei pînă la moarte, din lungul şir de mii şi mii de feciorelnici, bărbaţi şi femei, care i-au urmat ei în Biserica lui Hristos.

Cântare de laudă la Sfinţii Ioachim şi Ana

Părinţii Preasfintei Fecioare

Pe a lor fiică la Sfîntul Templu au adus-o,

După făgăduinţa ce lui Dumnezeu

O au făcut.

Ei pre Templu la Templu îl au adus,

În vreme ce îngerii cîntă din ceruri

Cu bucurie mare

La vederea Fecioarei în strai preacurat.

Fecioarele calea o deschid Fecioarei,

Cu cîntări de bucurie şi făclii aprinse;

Zaharia, Marele Preot, de mînă o duce

În chiar Sfînta Sfintelor,

În locul cel mai sfînt,

Acolo unde înfricoşată taină se ascunde.

Acela este locul în care stă Chivotului Sfînt,

Şi sfeşnicul cel cu totul de aur.

Acolo toiagul lui Aaron şi sfânta mană sînt,

Acela este locul în care se păzesc

Cele mai mari taine.

Acesta este locul în care intră Preasfînta Fecioară,

Căci ea Chivot Tainic este al lui Hristos Cel Viu.

Cugetare

Să ne supunem cu smerenie voii lui Dumnezeu şi să nu iscodim judecăţile Lui, căci ne putem astfel vătăma mintea. Judecăţile lui Dumnezeu nenumărate sînt, şi de nepătruns.

Un monah din pustie, care cugeta întru sine că ajunsese la desăvîrşire, s-a rugat lui Dumnezeu ca să îi descopere feluritele Lui judecăţi privitoare la vieţile oamenilor. Dumnezeu atunci i-a pus în gînd să meargă la un bătrîn îmbunătăţit care vieţuia foarte departe şi să îl întrebe despre aceaste lucruri. Dar, mergînd el pe cale, un înger al lui Dumnezeu, luînd chip de om obişnuit, s-a alăturat lui, zicînd că şi el voieşte să meargă şi să îl cerceteze pe acelaşi bătrîn. Călătorind ei aşa împreună, au ajuns la casa unui om temător de Dumnezeu care i-a primit cum nu s-a putut mai bine, aşternîndule să mănînce dintr-un talger preţios de argint. Sfîrşind ei masa, îngerul a luat talgerul şi 1-a aruncat în mare. Monahul a rămas uimit văzînd această nedreptate, dar a tăcut. În a doua zi, ei au ajuns la casa altui om ospitalier care i-a primit cu bucurie şi cu cinste, ca pe nişte rudenii ale lui. Dar mai înainte de a pleca, omul 1-a adus la ei pe fiul lui, ca să primească binecuvîntare. Îngerul Domnului a apucat atunci copilul de gît şi 1-a sugrumat. Monahul atunci, mînios, 1-a întrebat pe însoţitorul lui cine este, şi cum poate să comită astfel de crime şi fărădelegi? La acestea îngerul i-a răspuns cu blîndeţe astfel: „Primul om la care am ospătat este plăcut lui Dumnezeu întru toate, neavînd nimic necurat în casa lui, afară de acel blid de argint, dobîndit cu nedreptate. Prin judecata lui Dumnezeu, eu am aruncat acel blid furat în mare, astfel încît omul acela să se afle drept înaintea lui Dumnezeu întru toate. Celălalt om la care am ospătat este şi el plăcut lui Dumnezeu, neavînd nici el nimic necurat în casa lui, afară de propriul lui fiu care, dacă ar fi ajuns la maturitate, ar fi fost un mare criminal şi un vas al satanei. De aceea, prin judecata lui Dumnezeu, eu am sugrumat copilul la timp ca să i se mîntuiască sufletul, de dragul bunătăţilor tatălui lui, şi ca să se mîntuiască şi tatăl de multe nenorociri. Iată, astfel sînt tainele şi judecăţile cele nepătrunse ale lui Dumnezeu. Iar tu, bătrîne, întoarce-te la chilia ta şi nu mai iscodi zadarnic în taine care sînt numai ale Unuia Dumnezeu”.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 2: 7):

  • La cum Dumnezeu 1-a zidit pe om din tina pămîntului;
  • La cum El a suflat în nările lui suflare de viaţă;
  • La cum omul s-a făcut suflet viu.

Predică

Despre mulţimea credincioşilor ca trup şi suflet unic – „Este un trup şi un duh” (Efeseni 4: 4).

Sfîntul Apostol îi îndeamnă pe credincioşi să se străduiască a fi un trup şi un duh.

Prin cuvîntul un trup se înţelege o credinţă, fără diviziuni, fără erezii, şi fără urmarea propriilor voi: întreaga Biserică este un trup căruia Cap îi este Hristos. Prin cuvîntul un duh se înţelege iubire, iubirea înflăcărată a tuturor credincioşilor pentru Hristos, de la care purcede şi iubirea credincioşilor întreolaltă.

Aceasta este taina credinţei creştine şi a creştinei iubiri. Nici o legătură între oameni nu este şi nu poate fi mai tare decît aceasta: nici legătura de sînge, nici aceea de limbă şi de neam, nici împărtăşirea aceluiaşi cămin, sau a aceloraşi părinţi, sau oricare altă legătură a vreunui interes comun.

Nici una dintre aceste legături nu se poate compara cu puterea legăturii şi iubirii creştine. Prin această legătură puternică şi irezistibilă toate mădularele Bisericii sînt legate întreolaltă.

Biserica lui Dumnezeu stă ca şi un singur om, în timp, şi în veşnicie – ca un trup şi un duh. Nimic nu este mai potrivnic acestei tainice şi indestructibile unităţi decît mîndria individualistă a oamenilor.

Mîndria desfigurează credinţa, răceşte dragostea, naşte ereziile, sfîşie Biserica, şi jertfeşte binele întregului în favoarea unei satisfacţii personale. Mîndria, în esenţă, este lipsa şi a credinţei şi a iubirii.

Fraţilor, fie ca Dumnezeu să ne mîntuiască pre noi de mîndrie, infirmitatea cea mai de căpetenie a rasei umane, ca să putem rămîne pururea un trup şi un duh în Domnul lisus Hristos Dumnezeul nostru.

Căci Ţie, o Doamne lisuse Hristoase, Ţie, Cela Ce eşti Capul Sfintei tale Biserici, se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!

→ Vezi și: Acatistul Intrării în Biserică a Maicii Domnului (text)

→ Vezi și: Icoana Intrării Maicii Domnului în Biserică (text)

→ Vezi și: Pr. Cleopa – Predică la Intrarea Maicii Domnului în Biserică (text)

→ Vezi și: Pr. Teofil Părăian – Predică la Intrarea Maicii Domnului în Biserică (text)

Acest articol a fost publicat în Proloagele de la Ohrida și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la 21 noiembrie – Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (Proloagele de la Ohrida)

  1. Pingback: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului | Atunci când între bărbat şi femeie există înţelegere, pace şi iubire, atunci prisosesc toate bunurile şi rămân neatinse de orice cursă, având ca un zid mare şi de netrecut înţelegerea, care este d

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s