21 octombrie – Sf. Cuv. Ilarion cel Mare; Sf. Ilarion, episcopul Meglinului; Sf. Cuv. Pilotei (Proloagele de la Ohrida)

21 octombrie

• Pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Ilarion cel Maresf_cuv_ilarion_cel_mare

Acest mare sfînt s-a născut în satul Tabatha din Gaza Palestinei, din părinţi păgîni, asemenea trandafirului ales care creşte între spini. Părinţii lui 1-au trimis la studii în Alexandria, unde tînărul a arătat aplecare spre învăţătură, studiind cu plăcere şi ştiinţa din afară [studiile seculare] şi pe aceea dinlăuntru [Sfintele Scripturi şi viaţa duhovnicească]. Venind la credinţa în Domnul Hristos el a primit Sfîntul Botez şi a dorit să se închine cu desăvîrşire slujirii lui Dumnezeu. Nutrind această dorinţă în inimă, el a mers în pustie, la Sfîntul Antonie cel Mare, şi s-a făcut ucenic al lui. Apoi s-a întors în patria lui şi s-a sălăşluit în viaţa tuturor nevoinţelor lîngă Maiuma, în Gaza. Diavolii au încercat să îl ispitească în nenumărate chipuri, dar el a risipit meşteşugirile lor cu rugăciunea către Dumnezeu şi cu semnul Sfintei Cruci. Mulţi iubitori ai vieţii duhovniceşti s-au strîns în jurul lui. Ceea ce a fost Sfîntul Antonie cel Mare în pustia Egiptului a fost Sfîntul Ilarion în Palestina. El a fost dascăl dumnezeiesc, aspru nevoitor, mare şi tainic făcător de minuni. El a fost cinstit nu numai de creştini, ci şi de păgîni. Dar temîndu-se de slava oamenilor şi plîngînd: „Vai mie, că mi-am primit plata ostenelilor mele pe pămînt”, Sfîntul Ilarion cel Mare a ieşit în taină din acea pustie şi a rătăcit din loc în loc, ca să se poată ascunde mai bine de oameni şi să poată petrece singur doar cu Dumnezeu. Astfel, Sfîntul părintele nostru Ilarion cel Mare a vieţuit pe rînd în Egipt, în Sicilia, în Dalmaţia, iar la urmă în Insula Cipru, unde nevoitorul lui suflet a fost chemat la Domnul, la anul 372, în vîrstă fiind el de optzeci de ani. Sfintele moaşte de minuni făcătoare al Sfîntului Ilarion cel Mare au fost mutate în Palestina de către ucenicul lui, Isihie, fiind puse în mînăstirea întemeiată de către Sfîntul Ilarion.

• Pomenirea Sfântului Ilarion, Episcopul Meglin-uluisf_ilarion_episcopul_meglinului

Acesta s-a născut din părinţi slăviţi şi foarte evlavioşi. Maica lui, care a fost stearpă, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu ca să îi dăruiască prunc, şi i s-a făcut ei după rugăcine şi dorinţă, căci însăşi Preasfinta Născătoare de Dumnezeu i s-a arătat ei şi a mîngîiat-o cu cuvintele: „Nu te întrista, căci iată vei naşte un fiu, care va aduce pre mulţi la lumina adevărului”. Pruncul Ilarion avea doar trei ani cînd pe buzele lui se auzea neîncetat întreit sfînta cîntare: „Sfînt, Sfint, Sfint Domnul Savaot!”. El a primit de la cinstiţii lui părinţi şi prin a lor purtare de grijă cea mai aleasă educaţie, iar la vîrsta de optsprezece ani s-a tuns întru îngerescul chip. Atunci el a întemeiat şi o mănăstire avînd pravila Sfîntului Pahomie cel Mare. În anul 1134 el a fost sfinţit Episcop al cetăţii Meglin, de către Eustatie, Episcopul de Tîrnovo. Sfîntul Ilarion a dus o luptă neîntreruptă împotriva bogumililor şi ereticilor armeni, care a durat aproape întreaga lui viată. Prin nevoinţele lui mari şi neîncetate şi prin marea lui înţelepciune şi învăţătură el a făcut de ruşine înaintea poporului ereziile lor, şi i-a adus pre mulţi dintre ei la curăţia ortodoxiei. El a adormit cu pace, şi s-a strămutat în locaşul pregătit lui din Cereasca împărăţie a Domnului său, la anul 1164.

• Pomenirea Sfântului Preacuvios Pilotei

El s-a născut în cetatea Hrisopolis din Macedonia. Turcii 1-au luat de la maica lui care era văduvă şi 1-au aruncat în temniţă, împreună cu unul dintre fraţii lui. Preasfînta Născătoare de Dumnezeu 1-a salvat însă prin minune din acea temniţă şi 1-a adus la o mînăstire din Asia Mică, aflată în cetatea Neapolis. După vreme maica şi-a aflat pe cei doi fii ai ei, monahi, şi s-a tuns şi ea călugăriţă într-o mînăstire de femei. Pilotei s-a dus la Sfîntul Munte Athos, unde a petrecut întru nevoinţe aspre la Stînta Mînăstire Dionisiu, iar mai apoi, în pustie. El a fost nevoitor minunat, avînd stăpînire mare asupra duhurilor diavoleşti. El s-a odihnit cu pace la vîrsta de optzeci şi patru de ani. El nu a voit sa se îngroape în pămînt trupul lui, ci să fie aruncat în pădure şi lăsat pradă păsărilor şi fiarelor sălbatice. Dar mai după vreme un pescar a văzut lumină mare în pădure într-o noapte geroasă, şi s-a dus într-acolo, gîndind că este un foc la care s-ar putea încălzi. Lumina însă nu venea de la vreun foc, ci de la sfintele moaşte făcătoare de minuni ale Sfîntului Pilotei.

Cântare de laudă la Sfântul Ilarion cel Mare

Sfîntul Ilarion, ca o stea luminoasă,

Fugind de oameni, peste jumătate de lume a călătorit.

Dar în van se ascunde o astfel de stea:

Vădită este ea de propria ei lumină.

Sfintul Ilarion de slava lumii deşarte a voit să fugă,

Dar astă slavă pe el l-a urmărit mereu.

Unde nu-l vestea chiar Domnul, dracii îl vesteau,

Care de frica lui fugeau, căci el îi scotea.

Oriunde adăsta, Ilarion cel Mare

Lucra minuni multe şi vindeca bolnavi.

Căci el însuşi a lui slăbiciune şi patimi

Mai înainte desăvîrşit a călcat,

Şi s-a făcut biruitor lumii, pe diavoli stăpînind.

El s-a ascuns în peşteri, dar vestit s-a făcut tuturor.

El a fugit de toate, şi de toţi s-a slăvit.

Căci Domnul îi preaslăveşte pe cei ce-L slăvesc pe El,

Şi cununi aşează pe-al biruitorilor cap.

Sfârşindu-se alergarea vieţii pămînteşti,

Bunii alergători se-ncunună cu nepieritoare slavă.

Ilarion cel vîrstnic, cu sufletul tînăr,

Se bucură acum de a Domnului faţă.

Ale lui rugăciuni biruie pentru noi şi acum,

Prin ele milostivirea Domnului se pleacă spre noi şi acum.

Cugetare

Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu veghează asupra oamenilor şi, într-un fel minunat, călăuzeşte pe credincioşi la mîntuire. Ceea ce pare uneori credinciosului a fi o mare pierdere, se poate dovedi în timp a fi un mare cîştig. Aşa se vede din pilda vieţilor multor sfinţi, cum sînt cele ale Sfîntului Pilotei şi fratelui lui, cei pierduţi pentru maica lor, sau a Sfîntului Xenofont şi soţiei şi fiilor lui (pomenirea la 26 ianuarie), sau a Sfîntului Eustatie şi familiei lui compusă tot din soţie şi doi fii (pomenirea la 20 septembrie).

Pe cînd Sfîntul Pilotei şi fratele lui zăceau într-o temniţă turcească din Macedonia, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a venit la ei sub chipul mamei lor şi le-a zis: „Ridicaţi-vă, fiii mei, şi urmaţi-mi mie!” şi într-o clipeală de ochi tinerii s-au aflat în Asia Mică, la Neapolis, în incinta unei sfinte mînăstiri. Povestind tinerii înaintea stareţului cele ce li se întîmplaseră, stareţul a văzut acolo lucrarea puternică a lui Dumnezeu, şi i-a primit pe cei doi tineri, tunzîndu-i întru îngerescul chip. A trecut aşa vreme îndelungată, în Macedonia maica plîngea, biruită de pierderea fiilor ei. La urmă ea a hotărît să se închinovieze într-o mînăstire de maici, şi să îşi închine astfel tot restul vieţii ei numai lui Dumnezeu. Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu a adus-o aproape tocmai de mînăstirea în care se aflau fiii ei. Odată, fiind hramul mînăstirii întru care se nevoiau fiii, maica a venit la slujba sfintei sărbători, împreună cu alte monahii. Ea şi-a văzut fiii în biserică, dar nu i-a recunoscut. Tocmai atunci, unul dintre fraţi 1-a strigat încetişor pe fratele celălalt pe numele lui din lume. Inima maicii a tresărit la auzul acelui nume, nume scump ei, şi s-a uitat mai cu luare aminte la feţele celor doi monahi. Ea atunci i-a recunoscut, iar ei au recunoscut-o, asemenea. Bucuria lor nu a avut hotar, şi ei au căzut înaintea lui Dumnezeu, mulţumindu-I cu lacrimi.

Aşadar, niciodată să nu deznădăjduiască dreptmăritorii creştini, nici în cele mai cumplite pierderi ale lor.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata vindecare a lui Saul de către Anania (Fapte 9):

  • La cum Anania şi-a aşezat mîinile peste Saul, întru Numele Domnului nostru lisus Hristos;
  • La cum orbirea s-a ridicat de la Saul, căzînd ca nişte solzi de pe ochii lui, iar el a văzut şi s-a botezat, numindu-se Pavel.

Predică

Despre inima şi limba de Dumnezeu insuflate – „Cuvînt bun izbucni (răspuns-a) inima mea; grăi-voi cîntarea mea împăratului. Limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit (Psalmul 44: 1-2).

Iată aici insuflarea Duhului lui Dumnezeu! Prorocul voieşte să grăiască de Hristos Domnul iar inima lui se revarsă de putere şi înţelepciune. De aceea prorocul nu zice: „Inima mea a rostit cuvinte bune”, ci el zice „Cuvînt bun izbucni inima mea”. Este ca şi cînd inima lui sar revăsa din preaplinul bucuriei în afară, ca torentul de apă bogată şi cristalină ce vine şi se revarsă din adîncul unei fîntîni. Torentul de apă în adîncul pămîntului trebuie să treacă printr-o strîmtime, de aceea cînd ajunge la suprafață el ţîşneşte într-un şuvoi de nestăpînit. Astfel este şi inima prorocului care voieşte să grăiască despre Domnul Hristos. Astfel este şi puterea harului închisă în inima omului. Dacă ea nu izbucneşte în afară prin cuvinte minunate sau dacă nu se arată prin minuni mari, atunci ea străluceşte înlăuntrul inimii şi lucrează tainic minuni de acolo. Dar cînd totuşi se manifestă în afară prin cuvinte, atunci limba prorocului se face ca o trestie, ca o trestie de scriitor ce scrie iscusit.

Un astfel de om nu se chinuie ca să îşi caute cuvintele care să îi formuleze gîndurile, nici se chinuie ca să dea o înfăţişare mai frumoasă gmdurilor lui prin intermediul cuvintelor, ci însuşi harul revarsă afară din el gînduri şi cuvinte adevărate, fără chin, pe care limba le rosteşte ca şi cînd lear fi ştiut dintotdeauna.

Dar oare de unde vine o asemenea putere în om? Ea vine de la Duhul Sfint al lui Dumnezeu. Dar ce face ca să fiinţeze o asemenea putere? Prorocul voieşte să grăiască împăratului despre sine: „Grăi-voi cîntarea mea împăratului”. Faptele şi cuvintele sînt aici unul şi acelaşi lucru, aşa cum se întîmplă adesea în Sfintele Scripturi. Cînd Duhul grăieşte, atunci pe cele grăite El tot atunci le şi lucrează; iar cînd lucrează, lucrarea Lui este în acelaşi timp cuvînt.

Cel mai puternic grai este graiul faptelor.

Prorocul de la Hristos Domnul ia, şi lui Hristos Domnul îi dăruieşte. El grăieşte entuziast de dragostea Mîntuitorului pentru lume; el grăieşte din inimă ce arde de focul rîvnei dragostei dumnezeieşti. Din depărtarea timpului, Prorocul îl vede pre Fiul lui Dumnezeu întrupat, iar inima lui saltă de bucurie precum a ostenitului călător de noapte care vede în sfîrşit zorii luminoşi revărsîndu-se la răsărit.

O, Stăpîne Doamne Duhule Sfinte, nu ne lipsi pre noi de Harul Tău cel preaputernic şi sfînt, ci cu el ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea, şi ne învredniceşte împărăţiei Domnului nostru Hristos! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!

Acest articol a fost publicat în Proloagele de la Ohrida și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s