Predică la duminica a XX-a după Rusalii – Iisus Hristos, Izvorul Vieții adevărate și veșnice

În vremea aceea, S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi cu El invierea_fiului_vaduvei_din_nainîmpreună mergeau ucenicii Lui şi mulţime multă. Iar când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o, Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!”. Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!”. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: „Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”.

Pe Tine, Izvorul vieţii celei adevărate, Te-am părăsit, şi ne adăpăm din stricăciune şi deşertăciune. Înviază sufletele noastre amorţite de păcat şi de răutate, Doamne, precum ai înviat pe tânărul văduvei!

Mulţi şi-au dat singuri numele de „Salvator al omenirii“, dar cine dintre aceştia ar fi putut măcar să viseze că ar putea scăpa omenirea de moarte? Mulţi învingători au fost, în istorie, dar câţi dintre ei au biruit moartea? Mulţi regi de pe pământ şi-au numărat cu milioanele supuşii, dar între ei cine şi-a numărat drept supuşi ai săi şi viii, şi morţii ?

Nimeni în afară de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni nu se poate asemăna. El nu este numai Omul Nou, El este Lumea Nouă şi Ziditorul ei. El a arat câmpia celor vii şi câmpia celor morţi şi în amândouă a semănat sămânţa vieţii. Morţii sunt pentru El ca şi cei vii, viii ca şi cei morţi. Moartea nu este oprelişte pentru împărăţia Sa. A călcat-o în picioare şi a deschis împărăţia înapoi în timp de la Adam şi Eva şi înainte peste veac până la ultimul om ce va fi trăitor pe pământ. El S-a uitat şi a văzul că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, dar îi poate ajunge pe unii mai înainte de moartea trupească. Pe mulţi îi vedem vii în mormânt, şi pe mulţi morţi în trupuri vii. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Matei 10, 28), a spus El apostolilor. Moartea trupului nu aduce, aşadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuieşte numai păcatul de moarte.

A străbătut cu vederea Sa timpul cum străbate fulgerul norii şi a văzut stându-I înainte suflete, suflete ale celor care au murit de mult şi suflete care se vor naşte.

Proorocului Iezechiel i s-a arătat în vedenie o vale plină de oase moarte, şi nu a ştiut, până ce Domnul nu i-a dezvăluit, dacă oasele acestea pot fi aduse sau nu la viaţă. Fiul omului, vor învia oasele acestea? L-a întrebat Domnul. Iar eu am zis: Dumnezeule, numai Tu ştii aceasta (Iezechiel 37,3). Hristos nu s-a uitat la oasele acestea moarte, ci la duhurile vii din ele. Trupul şi oasele sunt doar veşmânt şi armură pentru suflet. Veşmântul îmbătrâneşte şi se zdrenţuieşte ca o haină roasă de purtare, dar Dumnezeu îl va înnoi şi va îmbrăca iarăşi în el sufletul dus odată.

Hristos a venit ca să alunge frica cea veche din oameni, dar şi ca să aducă o frică nouă: frica de păcat. Frica veche era frica de moartea trupului; frica nouă va să fie frica de moartea sufletului, frica pe care Hristos a ascuţit-o şi a întărit-o. Frica de moartea trupului îl face pe om să cheme în ajutor lumea. De frica de moarte, omul se proţăpeşte în lume, se agaţă de lume, se întinde în lume. Doar-doar să-şi lungească permisul de rezidenţă într-însa, doar-doar şederea să-i fie cât mai lungă şi cât mai dulce.

Nebune!”, i-a spus însă Domnul bogatului sărac sufleteşte, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi ? (Luca 12, 20). A spus Domnul că omul care se teme pentru trup dar n-avea grijă de suflet este nebun. Şi a mai spus încă: Viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale (Luca 12,15). Dar în ce stă? În Dumnezeu stă, care dă viaţa sufletului prin cuvântul Său, şi prin suflet trupului.

Prin cuvântul Său, Mântuitorul a înviat şi învie sufletele păcătoase, suflete care au murit mai înainte de moartea trupească. Şi a făgăduit să învie şi trupurile celor care au murit. Prin iertarea păcatelor, prin învăţătura Sa şi prin preacuratul Său Trup şi Sânge a înviat morţii şi îi învie şi astăzi. Iar că, la sfârşitul veacurilor, va învia morţii, a arătat nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte, înviind pe unii din moarte încă în vremea vieţii Sale pământeşti şi înviind El însuşi: Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia (Ioan 5, 25). Mulţi din cei morţi au auzit glasul Fiului lui Dumnezeu şi s-au sculat imediat. Unul din ei ni se înfăţişează în pericopa de astăzi.

În vremea aceea, Iisus S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime”. Acestea se întâmplau la foarte scurtă vreme după minunata tămăduire a slugii sutaşului roman din Capernaum. Grăbindu-Se a face cât mai mult bine şi să fie pildă credincioşilor Lui, Domnul a pornit din Capernaum pe drumul ce duce la Muntele Tabor. Acolo, dincolo de munte, pe povârnişurile Hermonului, stă până astăzi satul Nain, pe atunci o cetate întărită cu zid. Iisus era însoţit de ucenici şi de o ceată mare de oameni, care văzuseră multele minuni din Capernaum şi aşteptau acum să vadă şi să audă şi mai multe, pentru că ceea ce săvârşea Hristos nu se mai văzuse şi nu se mai auzise până atunci în Israel, iar cuvintele Sale curgeau asemeni unor râuri de lapte şi miere.

Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea”. De-abia ajunsese la porţile cetăţii, când a întâlnit alaiul de îngropare care ieşea din cetate. S-a întâlnit Domnul cu slujitorul; Dătătorul de viaţă s-a întâlnit cu moartea. Cel mort era un băiat, cum vedem din cuvântul lui Hristos care i-a spus: „Tinere”, precum şi din faptul că l-a dat mamei lui după ce l-a adus înapoi la viaţă. Mama trebuie să fi fost dintr-o familie bogată şi nobilă, de vreme ce împreună cu ea venea un alai atât de mare.

Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: «Nu plânge!»”. Desigur că alaiul venea după această mamă îndurerată nu numai pentru că ea făcea parte dintr-o familie de vază ci şi pentru că lovitura primită era deosebit de grea. Femeia îşi pierduse singurul fiu. Durerea tuturor celor de faţă trebuie să fi fost mare, iar jalea generală sporea lacrimile şi deznădejdea nefericitei mame. Cu toate că toţi aşteptăm ca durerea să ne fie împărtăşită de cei din jur când moartea ne smulge pe cineva drag, părtăşia celorlalţi la durerea noastră nu ne împuţinează cu nimic suferinţa. Când ceilalţi mângâie pe cei slabi, slabă e şi mângâierea.

Pe cei adunaţi împrejurul unui trup mort îi încearcă un simţământ ascuns, nedat pe faţă, şi acest simţământ este ruşinea. Oamenii nu numai că se tem de moarte, dar le e şi ruşine de ea, iar ruşinea aceasta este o dovadă – o dovadă chiar mai puternică decât frica – a faptului că moartea e urmarea păcatului.[…] Ruşinea de moarte dovedeşte obârşia şi destinul nostru de nemurire. Animalele se ascund când mor, de parcă şi lor le-ar fi ruşine cu moartea.

Cât de puternic trebuie să fie deci acest simţământ în fiinţele cuvântătoare! De ce folos ne sunt toate strigătele, toate deşertăciunile noastre, toată cinstea şi lauda, când simţim că vasul nostru pământesc se sfărâmă? Atunci ne cuprinde ruşinea, atât pentru că vedem cât de slab e acest vas, cât şi pentru că ne dăm seama de nebuneasca deşertăciune cu care l-am umplut toată viaţa, deşertăciune a cărei miasmă, după ce murim, se va răspândi din el nu numai peste pământ, ci şi spre cer. Căci esenţa sufletului răspândeşte în trup şi suflet fie mireasmă, fie duhoare, după felul în care suntem şi noi, şi după felul lucrurilor cu care ne-am umplut viaţa – mireasma cerului sau duhoarea păcatului.

Domnului Îi e milă de cei deznădăjduiţi. Îi e milă de slăbiciunea noastră. „Şi văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele, că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Matei 9, 36). Câtă vreme oile îl văd pe păstor, nu sunt nici abătute, nici împrăştiate. Dacă L-ar avea oamenii mereu înaintea ochilor pe Dumnezeu, nu ar fi nici mâhniţi, nici rătăciţi. Unii îl văd, unii caută să-L vadă, alţii însă sunt orbi faţă de El şi îşi bat joc de cei care îl caută. Aşa se rătăcesc oamenii şi o iau care încotro, fiecare fiindu-şi propriul său păstor. Dacă s-ar teme oamenii de Dumnezeu măcar pe jumătate aşa cum se tem de moarte, nu s-ar mai teme de moarte.

Domnului i-a fost milă de acea biată mamă. „Nu plânge!”, i-a spus. A citit totul în sufletul ei. Era văduvă, era singură. Acum murise şi singurul ei fiu, nu mai avea pe nimeni. Dar Dumnezeu? Poate să fie cineva singur când Dumnezeu e cu el? Poate omul să aibă o însoţire mai strânsă decât cu Dumnezeu? Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi decât ne sunt mama şi tatăl, şi fraţii, şi surorile, fiii şi fiicele? El ne dă rude, şi tot El le ia de la noi, dar de părăsit nu ne părăseşte; ochiul Său nu osteneşte a ne veghea, dragostea Lui nu se schimbă niciodată. Străpungerea morţii ne uneşte şi mai strâns cu Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel viu.

Nu plânge!”. Cu aceste cuvinte mângâie Domnul mama îndurerată. Le spune Unul care nu crede, cum cred mulţi dintre noi, că sufletul băiatului mort a coborât cu el în mormânt la despărţire de trup; le spune Cel care ştie totul despre sufletul băiatului mamei, Cel care are în puterea Sa acest suflet. Cu aceleaşi cuvinte căutăm şi noi să mângâiem jalea celor îndureraţi, chiar dacă şi inimile noastre sunt pline de lacrimi. Dar în afara compasiunii noastre nu le putem oferi îndureraţilor nimic spre mângâiere. Puterea morţii într-atât a întrecut puterea noastră încât de-abia ne mai târâm, ca nişte gaze, în umbra sa. Iar când îngrămădim pământ deasupra unui trup, ne e de parcă deasupra noastră înşine îngrămădim ţărână în întunecimea gropii.

Hristos nu-i spune femeii: „Nu plânge!” ca să ne arate că nu trebuie să plângem când ne moare cineva. Şi El a plâns când a murit Lazăr (Ioan 11, 35). A plâns şi pentru cei ce aveau să sufere la căderea Ierusalimului (Luca 19, 41-44). Oricum, a fericit pe cei ce plâng: aceia se vor mângâia (Matei 5,4).

Nimic nu-l linişteşte şi nu-l curăţă pe om mai mult decât lacrimile; în predania ortodoxă despre mântuire, lacrimile sunt cel dintâi mijloc de curăţire a sufletului, a inimii şi a minţii.Şi nu numai pe morţi avem să-i plângem, ci şi pe cei vii, şi mai ales pe noi înşine, aşa cum îndeamnă Domnul pe fiicele Ierusalimului: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri” (Luca 23,28). Sunt însă lacrimi şi lacrimi. Apostolul Pavel îi îndeamnă pe tesaloniceni: „Să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde” (Tesaloniceni 4, 13), ca păgânii şi ca cei fără Dumnezeu, care îşi plâng morţii ca pe nişte pierduţi. Creştinii să-şi plângă morţii lor nu pentru că i-au pierdut şi nu mai sunt cu ei, ci pentru că au murit în păcate, iar plânsul lor trebuie să fie legat cu rugăciunea către Dumnezeu, ca să li se ierte celor morţi păcatele şi să între ei, cu mila Lui, în împărăţia cerurilor. Creştinul trebuie să plângă şi pentru sine însuşi din pricina păcatelor, şi cu cât mai des, cu atât mai bine; nu ca cei ce nu au credinţă şi nădejde, ci dimpotrivă, ca unul care are credinţă în Dumnezeul cel viu şi nădejde în mila Lui şi în viaţa veşnică.

Dacă lacrimile ne sunt, în înţeles creştin, de atâta folos, de ce spune Domnul acelei mame: „Nu plânge?”. Aici e cu totul altceva. Femeia plângea ca cineva care nu are nădejde; şi nu plângea pentru păcatele fiului, nici pentru ale sale, ci pentru pierderea copilului, pentru păruta lui nimicire, pentru veşnica despărţire de el. Dar era acolo Fiul lui Dumnezeu, Domnul viilor şi al morţilor. Nu are de ce să plângă nimeni cu El de faţă! Când fariseii i-au cerut socoteala Domnului pentru faptul că ucenicii lui nu postesc, ca ei şi ca ucenicii lui loan, Domnul le-a răspuns: Puteţi, oare, să faceţi pe fiii nunţii să postească, câtă vreme Mirele este cu ei? (Luca 5,34). Poate, aşadar, să plângă cineva când este cu el Dătătorul de Viaţă, în a Cărui împărăţie nu sunt morţi, ci numai vii? Dar nefericita văduva nu-L cunoştea nici pe Hristos, nici puterea lui Dumnezeu, îşi jelea singurul copil cu bocete deznădăjduite, ca toţi iudeii – şi ca toţi păgânii – care n-au avut niciodată credinţa în învierea morţilor, sau având-o vreodată, au pierdut-o.

Durerii ei ieşite din minţi, izvorâte din neştiinţă, i-a spus Domnul: Nu plânge! Nu i-a spus aşa cum mulţi zic celor ce jelesc: „Nu plânge!” în înţelesul că lacrimile nu ajută la nimic. „Nu plânge! Plânsul tot nu-l aduce înapoi! Aşa a fost să fie; şi noi vom merge pe aceeaşi cale”. Iată toată mângâierea, mai bine-zis lipsa de mângâiere, pe care o putem aduce altora, şi care nu mângâie pe nimeni. Dar altceva vrea să spună Hristos când zice: Nu plânge! „Nu plânge, pentru că sunt Eu aici. Eu sunt păstorul tuturor oilor, şi nici una nu poate să fie ascunsă undeva unde să nu ştiu Eu. Fiul tău nu a murit în felul în care crezi tu. Nu: doar sufletul i s-a despărţit de trup. Eu am putere asupra sufletului său aşa cum am putere şi asupra trupului. Pentru durerea ta, care vine din neştiinţă, şi a tuturor celor din jurul tău, am să unesc iarăşi sufletul băiatului cu trupul, am să-l aduc la viaţă; nu atât pentru el, cât pentru tine şi pentru toţi oamenii aceştia, ca să cunoaşteţi că Dumnezeu veghează asupra oamenilor şi că Acela Eu sunt, Mesia şi Mântuitorul lumii“. Iată cu ce înţeles a spus Hristos mamei: Nu plânge! A spus şi a trecut la faptă.

Şi apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!”. A atinge morţii sau lucrurile dimprejurul morţilor era socotit de Lege necurăţie, şi era oprit. Această oprelişte îşi avusese rostul ei câtă vreme Dumnezeu şi viaţa erau cinstite în Israel mai presus de orice. Când însă adevărata cinstire a lui Dumnezeu s-a împuţinat, şi cu ea şi preţuirea vieţii omeneşti, multe aşezăminte, printre care şi acesta, au ajuns superstiţii, şi au căpătat întâietate asupra marilor porunci. Aşa stăteau lucrurile, bunăoară, şi cu tăierea-împrejur a trupului, şi cu odihna de Sabat. Duhul acestor legi se pierduse, iar în locul duhului rămăsese zeificata formă deşartă a Legii. Hristos a restaurat duhul şi viaţa acestor legi, însă inimile întâistătătorilor iudei, păstorilor Legii Vechi, erau atât de învârtoşate şi pline de întuneric încât, după ce Hristos a vindecat un bolnav în ziua sâmbetei (Ioan 5, 16), au vrut să-L ucidă. Pentru ei Sabatul era mai presus de om, mai presus chiar şi decât Fiul lui Dumnezeu!

Domnul însă nu S-a uitat la mânia lor; El a căutat mai departe să arate, în orice împrejurare, că viaţa şi mântuirea sunt mai de seamă decât tradiţiile şi obiceiurile. Şi în împrejurarea de faţă iarăşi a vrut să arate aceasta, întrucât s-a atins de racla unde zăcea băiatul, împotriva Legii. Dar minunea învierii săvârşite de Domnul a fost atât de răvăşitoare încât întâistătătorii evrei au rămas fără grai şi nici n-au mai putut să scoată vreun cuvinţel de împotrivire.

Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!”. Iisus a poruncit băiatului în numele Său, iar nu cum au făcut profeţii Ilie şi Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu să învie pe cel mort. Aceia erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Născut Fiul Lui. […] Ţie îţi zic. Cu aceste cuvinte – pe care Domnul nu le-a mai rostit altădată când a înviat morţii – a vrut să arate că a săvârşit fapta numai prin dumnezeiasca Sa putere, că are putere asupra morţilor ca şi asupra viilor. De asemenea, minunea nu s-a făcut ca răspuns la credinţă, cum s-a întâmplat la învierea fiicei lui Iair; nici nu se aştepta cineva din convoiul de înmormântare la o minune, aşa cum a fost la învierea lui Lazăr. Nu; minunea s-a săvârşit numai cu cuvântul cel puternic al lui Hristos.

Şi s-a ridicat cel mort şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui”. Făptura a auzit glasul Făcătorului şi I-a ascultat porunca. Aceeaşi putere dumnezeiască ce a insuflat pulberii suflare vie, şi a făcut din pulbere om, lucrează acum aducând viaţă pulberii moarte, şi a început sângele să curgă, ochii să vadă, urechile să audă, oasele şi carnea să se mişte. De acolo de unde se afla, sufletul băiatului mort a auzit glasul Stăpânului şi într-o clipă s-a întors la trupul său, ca să împlinească porunca. Supusul a cunoscut vocea Domnului său. Tânărul s-a ridicat din raclă şi a început să vorbească. De ce a început să vorbească îndată? Ca nu cumva să creadă oamenii că e doar vreun fel de nălucire vrăjitorească, ori că vreun strigoi a intrat în trupul băiatului şi l-a ridicat din raclă. Trebuia să audă cu toţi glasul şi vorbele tânărului, ca să nu rămână vreo îndoială cu privire la faptul că el însuşi s-a întors cu adevărat la viaţă.

Tot de aceea Domnul l-a luat pe băiat şi l-a dat mamei lui. De vreme ce mama lui l-a cunoscut şi l-a luat şi l-a îmbrăţişat, îndoiala i-a părăsit pe privitori. De asemenea, Domnul l-a dat mamei lui ca să-i arate că este un dar, aşa cum a fost şi când l-a născut. Viaţa este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu dă viaţa omului din mâna Sa; El ia de mână pe fiecare om zidit şi-l dă acestei vremelnice vieţi pământeşti. Domnul l-a luat pe băiat de mână şi l-a dat mamei sale ca să-i arate că nu în zadar i-a spus: „Nu plânge!”. I-a spus ştiind că are s-o mângâie cu adevărat, nu numai cu cuvinte pe care poate că ea le mai şi auzise de multe ori spunându-i-se în ziua aceea, ci printr-o faptă cu adevărat mângâietoare.

În sfârşit, Domnul a mai vrut şi să ne înveţe că, atunci când săvârşim vreo faptă bună, s-o facem pe cât se poate noi înşine, cu luare-aminte şi din toată inima, nu prin alţii, nu fără grijă, nu plictisiţi şi nu ca şi cum abia am aştepta să scăpăm odată de corvoadă. Vedeţi câtă dragoste şi frumuseţe este în fiecare cuvânt şi în fiecare mişcare a Mântuitorului. El ne arată şi în această împrejurare, ca şi în toate celelalte, că nu numai orice dar al lui Dumnezeu e desăvârşit, ci desăvârşit este şi chipul dăruirii.

Şi frica i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”. Hristos le-a alungat frica de năluci şi de vrăjitorii, dar frica tot a rămas în ei. Dar frica aceasta este bună: este frica de Dumnezeu care-l face pe om să-L laude şi să-L slăvească pe Domnul. Oamenii vorbeau de Hristos ca de marele prooroc pe care Dumnezeu Îl făgăduise israeliţilor încă din vremea lui Moise (Deuteronom 18, 18). Poporul acesta nu era în stare să se ridice la înţelegerea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar tot era bine pentru ei, aşa întunecaţi şi asupriţi de străini cum se aflau, să creadă cel puţin că Hristos este un prooroc mare. Măcar să fi ajuns şi capii Ierusalimului la înţelegerea aceasta de rând, ei care văzuseră minunile lui Hristos! Atunci poate s-ar fi dat înapoi de la grozava lor crimă. Dar fiecare face ceea ce-i stă în fire: Hristos a adus celor morţi viaţa, iar capii evreieşti au luat viaţa de la Cel Viu. El era iubitorul de oameni, iar ei ucigaşii de oameni – şi de Dumnezeu, El era făcătorul de minuni al binelui, iar ei făcătorii de minuni ai răutăţii […] doar pe sine s-au lipsit de viaţă. Căci toţi proorocii pe care i-au ucis au rămas vii la Dumnezeu şi între oameni, pe când ei au rămas ascunşi ca şerpii în umbra acestor prooroci, prin generaţii, ca să îşi primească osânda şi să fie anatema din neam în neam! Când l-au ucis pe Hristos, nu pe Hristos L-au ucis, ci pe sine.

Iar Cel care atât de lesne învia pe alţii a înviat El însuşi din morţi, şi S-a arătat în cer şi pe pământ ca Lumina cea mare care nu poate fi stinsă, ci tot mai mult se înteţeşte, tot mai mult străluceşte. Noi toţi în această lumină vieţuim. Şi această Lumină a lumii ni se va arăta încă o dată, curând, şi o vor vedea toţi viii şi toţi morţii. Şi va fi aceasta la sfârşitul veacurilor, la capătul istoriei omeneşti, când Iisus Domnul nostru vine să judece toţi oamenii care au trăit pe pământ, de la Adam până la sfârşit. Atunci se va vedea încă o dată, în plinătatea lui, adevărul cuvintelor Mântuitorului: Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, şi acum este, când cei morţi voi auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia.

Minunea învierii fiului văduvei din Nain a fost săvârşită şi din milă faţă de o mamă îndurerată, dar şi pentru credinţa noastră în obşteasca înviere din morţi, în minunea minunilor, în dreptatea dreptăţilor, în bucuria bucuriilor. Slavă şi laudă Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Acest articol a fost publicat în Predici și omilii și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s