Cap. VI – O sută de capete de învățătură despre iubirea lui Hristos: 71-80 („Casiana – învățătură despre iubirea in Hristos”)

71) Câtă vreme omul nu ajunge să se scârbească de haina cea veche nici nu-şi poate doricasatorie_calugarie una nouă. Cum am putea noi să ajungem făptură nouă în Hristos, om nou, fiu al luminii, dacă nu ne urâm sufletul nostru cel păcătos, care din pricina robirii sale la trup a ajuns şi el să fie mai mult carne decât duh? Omul cel vechi nu încearcă în faţa lui Dumnezeu decât frică. Frica îi este început, îi este şi sfârşit. Pentru omul cel nou însă frica este un început, iar sfârşitul este dragostea. Moartea pentru iubirea lui Hristos chezăşuieşte viaţa cea veşnică.

72)  Cine se îndepărtează de Hristos a şi căzut în nebunia poftelor trupeşti, care nu se pot număra, nici măsura. Pe cei străluminaţi de dragoste nu-i stăpânesc dorinţele trupului; nu-i mişcă frumuseţile acestei lumi trecătoare. „Se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece” (I Cor. 7,31). Ei caută spre cele nevăzute, nu spre cele ce se văd. Privirea le e îndreptată dincolo de mormânt, spre Cel care îi iubeşte şi care a pregătit pentru dânşii: „Cele ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit” (I Cor. 2,9). Acolo e capătul drumurilor şi al necazurilor noastre. Iar cele de faţă sunt înşelătoare.

73)  Nimeni nu poate să aibă dragoste adevărată şi statornică pentru Dumnezeu până ce n-a câştigat iubirea întru Hristos. Iar fără iubirea pentru Hristos nu poate să aibă dragoste nici pentru aproapele său. Spunem iar, spunem mereu, precum s-a mai şi spus: „Întru lumina Ta vom vedea lumină”. Am putea spune la fel de bine: „Întru iubirea Ta iubim noi”, căci numai şi numai prin iubirea lui Dumnezeu Care a luat trup în iubirea lui Hristos, putem iubi şi noi cu adevărat şi pe Dumnezeu, şi pe noi înşine şi pe aproapele nostru; şi chiar şi pe duşmanul nostru. Pentru că Hristos a murit şi pentru vrăjmaşii noştri, şi tocmai datorită preţului pe care l-a plătit Hristos pentru răscumpărarea lor putem să-i iubim, să-i binecuvântăm şi să ne rugăm pentru ei – de dragul lui Hristos, nu al vrăjmaşului. Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul scrie: „Cine îl iubeşte pe Dumnezeu, îl iubeşte neapărat şi pe aproapele”. Să adăugăm: Cine nu îl iubeşte pe Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu îl iubeşte nici pe Dumnezeu, în Noul Testament sunt descoperite cele două dogme fundamentale: Sfânta Treime şi întruparea Fiului lui Dumnezeu. Iubirea se întemeiază pe aceste două dogme.

74)  Dumnezeu a binecuvântat căsătoria, mai întâi în Rai, apoi la Cana. În căsătorie, două trupuri fac unul singur. Cele două suflete ajung să fie unul „fără despărţire şi fără amestecare”. Două lăcaşuri ale Duhului Sfânt sub un singur acoperiş! Dar de ce a unit Dumnezeu cele două trupuri? „Pentru că e mai lesne să călătoreşti în doi decât să fii singur”. Căsătoria pune frâu dorinţei impure a trupului, iraţionalitatea este înlocuită printr-un ţel; înmulţindu-se neamul omenesc, se înmulţesc şi cei mântuiţi de jertfa lui Hristos. Mai mult: căsătoria bărbatului cu femeia, uniţi din dragoste şi binecuvântaţi de Biserică, este simbolul cel mai grăitor al unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică, dintre Hristos şi fiecare suflet creştin, între cei dintâi ucenici ai Mântuitorului, apostoli şi mironosiţe, se aflau şi oameni căsătoriţi, şi necăsătoriţi.

75) Idealul monastic e mai presus de fire, e îngeresc. Fără de număr sunt pildele ce s-au dat despre aceasta. Dar, după însuşi cuvântul Domnului, „nu toţi pricep acestea, ci aceia cărora le este dat” (Matei 19,11). Şi nu urmează această cale fără să se înfricoşeze şi fără să caute îndărăt decât aceia care au ochii deschişi spre împărăţie şi inima deschisă doar spre dragostea lui Hristos, cei cărora plăcutu-le-a să urce înălţimile duhovniceşti, până la cer, la chemarea harului şi a puterii lui Dumnezeu. „Cine poate înţelege să înţeleagă” (Matei 19,12). Fericită eşti fiica mea, pentru că ai înţeles ce nu toată lumea înţelege, fericită eşti, pentru că ai ales iubirea întreagă.

76) Dragostea şi slujirea Domnului sunt învederate de apostolul Pavel – apostolul necăsătorit, când spune (fără însă a da o poruncă): „Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi”, şi repetă: „Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine” (I Cor. 7,7-8). Dar, pe cât a lăudat fecioria întru Domnul, pe atât a osândit necăsătoria stăpânită de pofte trupeşti. Iubirea pentru Domnul ia locul tuturor dorinţelor. Dimpotrivă, dorinţele necurate alungă iubirea, proţăpindu-se în locul ei.

77) Călugăria nu este regulă, ci excepţie. O excepţie fără de care Biserica lui Hristos nici nu a existat, nici n-ar putea să existe. Este asemeni acelor verbe neregulate (cum este verbul „a fi”!) fără de care nu se poate cuvânta.

78)  Numai cei cu mare dragoste de Hristos au putut duce marea asprime a vieţii călugăreşti în Biserica Ortodoxă. Aceştia au ajuns să fie lumina lumii, îngeri pământeşti şi oameni cereşti, legiuiri vii de credinţă şi de curăţie. „Cine iubeşte vorbirea cu Hristos vrea să fie singur”, a spus Sfântul Isaac Sirul. Să vorbeşti în singurătate cu iubirea…

79) În vieţile sfinţilor întâlnim minunate pilde de viaţă feciorelnică a unor soţi care, în bună învoială trăiau ca nişte fraţi, după proorocia Apostolului Pavel: „Cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea” (I Cor. 7,29). Biruitorii poftelor trupeşti au învins şarpele ce-o biruise pe Eva în Rai!

80) Noul Testament vorbeşte cât se poate de desluşit despre viaţa în căsătorie. Sfinţii apostoli au sfătuit cu dragoste părintească şi pe soţi, şi pe soţii, şi pe tineri. Supunerea femeii faţă de bărbat este asemeni cu supunerea Bisericii lui Hristos. Iar dragostea bărbatului pentru femeia sa trebuie să fie ca dragostea lui Hristos pentru Biserică, de dragul căreia El s-a adus jertfă pe Sine Însuşi. Femeia căsătorită „se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui cu înţelepciune în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Tiin 2,15); „iar cea care trăieşte în desfătări deşi vie, e moartă” (I Tim. 5,6); cf. I Petru 3,l-8; I Cor. 7,l-l6; Tit 2,l-6; I Cor. 7,7-8; 32-34. Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii şi să-i asculte. Fără răspundere, nu poate fi unire.

vinieta

Acest articol a fost publicat în Casiana - învățătură despre iubirea în Hristos și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s