Scrisoarea a XIV-a („Prin fereastra temniței”)

Fericit bărbatul care nu vrea să fie nimănui învăţător, nici cârmuitor. Asupra unui bărbat ca acesta veghează trei crăiese cereşti: numele celei dintâi e Irina, al celei de-a doua Sofia, iar al celei de-a treia Evdoxia. Adică: Pace, Înţelepciune şi Slavă.

Zis-a Domnul ucenicilor săi: „Nici vă chemaţi învăţători, că unul este Învăţătorul vostru, Hristos” (Mat. 23:10). Voi, care citiţi mereu Sfânta Scriptură, veţi simţi poate povara de a face legătura între această poruncă limpede şi desluşită şi o altă poruncă: „Mergeţi şi propoveduiţi” (Mar. 16:15) sau cu aceea: „Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Mat. 28:19).

El îi trimite să înveţe, dar îi opreşte să se numească învăţători – cum se poate una ca aceasta?

Cu adevărat ar fi greu de înţeles aşa ceva, dacă El nu ar fi zis la sfârşit: „că unul este Învăţătorul vostru, Hristos”. Iar acesta înseamnă: „Eu sânt învăţătorul, şi învăţătura este a mea. Eu sânt învăţătorul unic al unei învăţături care este unică, iar voi sânteţi numai propovăduitori ai învăţăturii mele. Eu am adus învăţătura mea din ceruri, şi eu v’am făcut-o cunoscută. Nu aţi găsit-o voi, nici nu aţi descoperit-o, ci aţi auzit-o şi aţi primit-o de la Mine. Eu sânt învăţătorul. Al vostru este a împărţi cuvintele mele oamenilor, aşa cum aţi împărţit cele cinci pâini pe care Eu le-am blagoslovit şi le-am înmulţit. Atunci Eu am fost Gazda, iar voi aţi slujit la masa mea. Acum vă zic: Eu sânt Învăţătorul, iar voi sânteţi slujitorii cuvântului lui Dumnezeu”.

Prin aceasta, Domnul a vrut întâi de toate să întărească faptul că numai  El este Învăţător al mântuitoarei şi cereştii învăţături, în adevăratul şi deplinul înţeles al cuvântului; în al doilea rând, a vrut să-i ferească din vreme pe ucenici de mândrie – de care nu se pot feri cei ce singuri îşi zic dascăli ai învăţăturii izvodite de ei; şi, în al treilea rând, fiind doar propovăduitori şi purtători ai învăţăturii lui Dumnezeu, nu a lor, trebuia să fie cu mare luare aminte ca să predanisească după cum au primit, nimic adăugând, nimic scoţând.

Bine au înţeles Sfinţii Apostoli toată greutatea acestor cuvinte ale Învăţătorului lor, desăvârşit de bine au înţeles. De aceea Apostolul Iácov le spune celor botezaţi să ia aminte:

„Nu fiţi mulţi dascăli, fraţii mei… De ce să nu căutăm aceasta? Fiindcă mai mare judecată vom lua dacă greşim chiar şi puţin în sfânta învăţătură a lui Dumnezeu. „Că – spune – multe greşim toţi; de nu greşeşte cineva în cuvânt, acela e bărbat desăvârşit…” (Iac. 3:1-2).

Pentru cuvintele greşite ale celor ce se dau drept învăţători, sângele vărsat în lume este din plin, din prea-plin. Din această pricină, Sfântul Pável îi previne pe toţi creştinii cu aceste cuvinte: „Vedeţi să nu vă fure cineva cu filosofia şi deşartă înşelăciune, dupre predania oamenilor, dupre stihiile lumii, şi nu dupre Hristos” (Col. 2-8). „Păziţi-vă, aşadar, de astfel de învăţători, pururea învăţându-se, şi niciodată putând la cunoştinţa adevărului să vie” (II Tim. 3:7), ci mai degrabă şi „dela adevăr auzul îşi vor întoarce, şi de la învăţătura cea sănătoasă lui Hristos, iar la basne se vor pleca” (II Tim. 4:3-4). Aceştia nu au nimic din cele ale cerului, ci ale pământului.

Aceste cuvinte se potrivesc şi zilei de astăzi, ca şi cum Pável le-ar fi rostit într’o capitală europeană. Cu aceleaşi cuvinte ar fi înfăţişat şi astăzi boala omenirii albe, ca acum două mii de ani: aceeaşi boală, aceeaşi înfăţişare, aceleaşi cuvinte, aceeaşi reţetă, acelaşi leac.

Sau credeţi cumva că va şti altcineva în lume să vă arate mai lămurit pricina războiului ce a trecut? Cu adevărat, nimeni. Între popoarele cultivate ale veacului nostru s’au ivit nenumăraţi învăţători. Aceştia  l-au îndepărtat şi l-au respins pe adevăratul Învăţător, Hristos. În fiecare zi vorbeau, de dimineaţa până seara, unii după alţii, de seară până dimineaţă. Fiecare cuvânt al lor era minciună şi ademeneală pe calea cea alunecoasă. Cum îl mâncau pe cineva urechile, îndată aceia i le gâdilau cu cuvintele lor – pentru bani, pentru onoare, pentru putere, pentru desfătare. Învăţau neîncetat, dar nu au izbutit ajunge nicidecum la adevăr. Îi învăţau pe alţii neîncetat, dar nici unul dintre ucenici nu a izbutit să priceapă de la învăţătorii lor ce este adevărul. Aşa au dus război neamurile creştine împotriva adevărului, însă se interesau de adevăr. Adevărul se retrăsese în colibele pescarilor, în bordeiele ţăranilor, în peşterile pustnicilor, în chiliile cuvioşilor, în sihăstriile călugărilor.

Întregul adevăr se găsea, dintotdeauna, într’un singur cuvânt – Hristos.

Glasurile urât mirositoare ale învăţăturilor mincinoase au otrăvit întreg văzduhul din Apus. Au început să-l otrăvească şi în Răsărit. Neamurile păgâne au început să se teamă de neamurile creştine. Drepţii au început să plângă. Îngerii din ceruri s’au mâniat, tot pământul s’a cutremurat şi asupra neamurilor s’a abătut o ploaie de foc – pentru ca văzduhul să se cureţe, miazma să se risipească şi cerurile cele preacurate şi sfinte să se poată apropia de pământ. Amin!

(Sf. Nicolae Velimirovici – „Prin fereastra temniței”, în traducere din limba sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu, Ed. Predania, București, 2009, http://www.predania.ro)

Acest articol a fost publicat în Prin fereastra temniței și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s