Predică la duminica a X-a după Rusalii – a vindecării lunaticului

În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind vindecarea_lunaticuluiînaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte (Matei 17, 14-23).

Întunecatele duhuri ale răutăţii au săvârşit două nelegiuiri grele: prima a fost pricina lepădării lor din ceată sfinţilor îngeri; a doua a fost pricina lepădării lor fără putinţă de întoarcere, în cer ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; căpetenia lor, oarbă din pricina părerii de sine, a vrut să se facă deopotrivă cu Dumnezeu. Aruncaţi din cer în tărâmul de sub cer pentru nelegiuita lor încercare, ei au pizmuit fericirea omului nou-zidit şi au săvârşit o nouă fărădelege: amăgindu-l pe om, l-au tras în căderea lor.

Cea din urmă nelegiuire a îngerilor căzuţi a hotărât soarta lor pentru totdeauna: prin ea au pus asupra lor pecetea răului pe veci; din pricina ei s-a depărtat de la ei cu desăvârşire harul lui Dumnezeu; au fost lăsaţi în seama lor, în seama răutăţii lor, în seama păcatului lor, pe care l-au zămislit şi l-au născut în ei, de care au îngăduit să se pătrundă firea lor. De atunci nici un gând bun, nici un simţământ bun nu i-a mai venit îngerului lepădat. El este pe de-a-ntregul, cu totul, cufundat în rău, doreşte răul, născoceşte răul. Ars de o sete nepotolită a răului, el caută să se sature prin rău – şi nu poate. Tot răul pe care l-a săvârşit şi îl săvârşeşte i se pare neîndestulător în faţa răului pe care şi-1 închipuie el, pe care îl caută setea lui cea cu neputinţă de răbdat după rău. Fiind zidit înger purtător de lumină el a fost aruncat, pentru nelegiuirile lui, mai jos  decât toate  dobitoacele pământului.

Prin puterea credinţei să înălţăm ochiul minţii spre veşnicie, spre negrăita fericire care-i aşteaptă pe drepţi în veşnicie şi spre chinurile tot atât de negrăite care îi aşteaptă acolo pe următorii nepocăiţi şi îndărătnici ai şarpelui. „Şarpele se târăşte mereu pe pământ, potrivit osândei rostite de Sus asupra lui”, a zis Sfântul Ioan Gură de Aur: „de vrei să fii ferit de muşcătura lui cea otrăvită, fii mereu cu mintea şi cu inima mai presus de pământ”. Atunci te vei putea împotrivi lui – şi el, trufaşul, nesuferind împotrivirea, va fugi de la tine.

Dar unde sunt oamenii ţinuţi de duhul necurat ? Unde sunt acei oameni pe care el să îi sfâşie şi să-i chinuie precum îl sfâşia şi-1 chinuia pe tânărul pomenit acum în Evanghelie? S-ar părea că nu sunt ori că sunt foarte rari: aşa cugetă cel care priveşte superficial la toţi şi aduce viaţa sa pământească jertfa împrăştierii şi plăcerilor păcătoase.

Sfinţii Părinţi cugetă altfel: „De când diavolul împreună cu dracii lui”, spun ei, „l-au făcut pe om, prin neascultare, surghiunit din rai şi despărţit de Dumnezeu, a dobândit îngăduinţa a clătina în chip gândit, noaptea şi ziua, partea cuvântătoare a fiecărui om”.

În chip asemănător cu chinurile pe care, precum istoriseşte Evanghelia, le suferea trupul tânărului din partea duhului răutăţii pătimeşte din pricina acestuia şi sufletul care cu deosebită osârdie s-a supus înrâuririi lui şi a socotit drept adevăr minciună ucigaşă, pe care el ne-o înfăţişează neîncetat spre pierzarea noastră, ascunzând-o sub masca adevărului pentru a înşela mai lesne şi a avea mai multă izbândă în facerea sa de rău.

Cu ce arme lucrează asupra noastră îngerul căzut? Cu precădere prin gândul păcătos şi prin închipuirea păcătoasă. De cei care i se împotrivesc fuge, iar pe cei care nu-1 cunosc, care stau de vorbă cu el şi se încred lui îi clatină, îi chinuie şi îi pierde. Precum el însuşi umblă pe pântece şi nu este în stare de gânduri duhovniceşti, aşa şi înaintea închipuirii noastre zugrăveşte în culori vii această lume trecătoare cu farmecul şi desfătările ei, şi totodată începe să stea de vorbă cu sufletul despre înfăptuirea unor visări cu neputinţă de împlinit. El ne îmbie cu slavă pământească, ne îmbie cu bogăţia, ne îmbie cu îmbuibarea, ne îmbie cu desfătarea necurăţiilor trupeşti, la care, după cum spune Sfântul Vasilie cel Mare, nu doar că a primit încuviinţare, ci el însuşi, care a fost zidit duh netrupesc, s-a făcut părinte al lor. El ne îmbie cu toate acestea în închipuire şi, totodată, ne arată mijloace nelegiuite de înfăptuire a visărilor nelegiuite. El ne aruncă în întristare, în trândăvie, în deznădejde – pe scurt, se îngrijeşte neadormit de pierzarea noastră prin mijloace atât frumoase, cât şi urâte la înfăţişare: şi prin păcatul vădit, şi prin acoperit cu masca binelui, înmiresmat cu momeală plăcerii.

Credinţa, arma biruinţei asupra lumii, este totodată arma biruinţei asupra îngerilor căzuţi. Cine, privind cu ochiul credinţei în veşnicia vestită de Cuvântul lui Dumnezeu, nu se va răci faţă de întâietăţile vremelnice ale lumii? Cine, fiind adevărat ucenic al Domnului nostru Iisus Hristos, va vrea să calce atotsfintele Lui porunci de dragul desfătării păcătoase, ce se înfăţişează ademenitoare înainte să o gustăm, iar după ce o gustăm ne apare dezgustătoare şi ucigaşă? Ce putere poate avea asupra ucenicului lui Hristos vraja priveliştii întâietăţilor şi desfătărilor pământeşti, sau chiar şi cea înspăimântătoare a nenorocirilor pământeşti, pe care viclenii draci le zugrăvesc pentru a-1 aduce pe privitor în trândăvie şi deznădejde – ce putere poate avea ea atunci când, prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu în sufletul lui, s-a întipărit priveliştea măreaţă a veşniciei, înaintea căreia orice privelişte pământească este palidă şi nimicnică?

Iubiţi fraţi! De ce să nu fim şi noi biruitori ai lumii şi ai stăpânitorului acestei lumi? I-au biruit oameni asemenea nouă, îmbrăcaţi cu trup şi cu neputinţele omenirii; i-au biruit nu doar bărbaţi viteji – i-au biruit şi bătrâni şubrezi, şi femei slabe, şi copii mici; au biruit, şi nu ne-au lăsat nici o dezvinovăţire pentru înfrângere, dacă ne vom supune acestor vrăjmaşi ai noştri. Înaintea lor stătea aceeaşi lume cu amăgirile ei; împrejurul lor se târau aceiaşi şerpi nevăzuţi, care şi-au dat toată silinţa ca să arunce sufletele lor în ţărână.

Această credinţă, care se numeşte îndrăznire către Dumnezeu se dobândeşte prin rugăciunea ascultată de Dumnezeu, însoţită de post şi fapte bune. Fireşte că lumea piere din faţa celui care Îl vede pe Dumnezeu! Şi stăpânitorul ei nu mai are pe ce se sprijini în lupta sa. Amin!

Acest articol a fost publicat în Predici și omilii și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s