Predică la duminica a V-a după Rusalii – a mântuirii oamenilor și pieririi porcilor

Și trecând El dincolo, în ținutul Gherghesenilor, L-au întâmpinat vindecarea_indracitilordoi îndrăciți, care ieșeau din morminte, foarte cumpliți, încât nimeni nu putea sa treacă pe calea aceea. Și iată, au început sa strige și sa zică: Ce este noua și Tie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici mai înainte de vreme ca sa ne chinuiești ? Departe de ei era o turma mare de porci, păscând. Iar demonii îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, trimite-ne în turma de porci. Și El le-a zis: Duceți-vă. Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și iată, toata turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apa. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu îndrăciții. Și iată toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Intrând in corabie, Iisus a trecut și a venit în cetatea Sa. (Matei 8, 28-34; 9,1)

Oamenii săvâresc nedreptate împotriva lui Dumnezeu şi tot ei se mânie asupra Lui. Omule, cine are dreptul să se mânie pe altcineva ? Nelegiuiţii îşi astupă gura şi îşi zic.: „Să nu mai pomenim numele lui Dumnezeu, ca să se şteargă de pe lume !”. Bieţi oameni, glasurile voastre sunt nimic în lumea aceasta mare. Aţi văzut voi, aţi auzit cum un zăgaz face râul să vuiască? Fără stavile, râul ar curge tăcut, ar fi mut; dar zăgazul i-a deschis gâtlejul si fiecare strop a prins glas ! Zăgazurile voastre la fel vor face: vor deschide graiul celor tăcuţi şi vor învăţa pe cei muţi să vorbească. Dacă buzele voastre nu mai mărturisesc numele Domnului, o să vă umpleţi de frică auzind necuvântătoarele mărturisindu-L. Adevărat vă spun: dacă voi tăceţi, „pietrele vor striga” (Luca 19,40). De-ar tăcea toţi oamenii de pe pământ, iarba ar prinde glas. Dacă oamenii ar şterge numele lui Dumnezeu dintre dânşii, s-ar scrie cu curcubeu pe cer şi cu foc pe fiecare fir de nisip. Atunci nisipul ar fi omenire şi omenirea praf.

Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, si noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18, 1-2). Aşa vorbeşte Văzătorul şi Psalmistul. Dar voi, oameni, cum vorbiţi ? Voi îl treceţi cu dispreţ sub tăcere pe Dumnezeu; de aceea, iată, pietrele prind glas ! Vorbirea se va lua de la voi şi se va da pietrelor. Pietrele vor fi oameni, iar oamenii pietre. S-a întâmplat în vremurile vechi că oamenii greoi la grai au privit faţa Fiului lui Dumnezeu şi nu L-au cunoscut, nici nu le-au fost dezlegate limbile ca să-L slăvească. Atunci Dumnezeul Cel Viu a deschis graiul demonilor, ca să-i ruşineze pe oameni prin mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Demonii mai răi decât pietrele şi mai fără de preţ decât nisipul au dat glas mare înaintea Fiului lui Dumnezeu în vreme ce oameni din preajma Lui tăceau muţi. Iar dacă cei mai căzuţi de la Dumnezeu au fost siliţi să-L mărturisească, cum n-o să facă acest lucru piatra cea fără de vină, care se supune orbeşte voii lui Dumnezeu ? Dumnezeu le dă oamenilor învăţătură nu doar prin cerul plin de îngeri şi împodobit cu stele, nu doar prin pământul acoperit cu făpturile din mijloc ale lui Dumnezeu, dar încă şi prin demoni — ca să dea păgânilor, care atât de uşor găsesc drumul spre iad, prilejul de a se ruşina şi de a se înălţa, scăpându-şi sufletele din abis, din foc şi din chin. Aleşii care-L însoţeau pe Domnul în drumurile Sale se arătaseră slabi în credinţă, de aceea Mântuitorul îi duce într-un ţinut foarte păgânesc, ca să-i ruşineze şi să le dovedească necredinţa prin ceea ce avea să se întâmple. Ceea ce s-a întâmplat este înfăţişat în Evanghelia de astăzi.

Şi trecând El dincolo, în ţinutul gherghesenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”. Gherghesa si Gadara erau cetăţi din ţinuturile păgâne de dincolo de marea Galileii. Erau două din cele zece cetăţi care stătuseră odinioară pe ţărmurile acestei mări. La Marcu si la Luca, în loc de Gherghesa e pomenită Gadara, ceea ce nu înseamnă altceva decât că cele două cetăţi erau foarte aproape una de alta, şi că cele istorisite s-au petrecut undeva între ele. Evangheliştii Marcu şi Luca pomenesc de un îndrăcit, pe când Matei vorbeşte de doi. Marcu şi Luca pomenesc doar pe unul din acei doi, pe cel mai înfricoşător, care băgase spaima în întreg ţinutul, iar Matei îi pomeneşte pe amândoi, pentru că pe amândoi i-a vindecat Domnul. Că unul dintre cei doi era mai cunoscut decât ceilalţi se vede din Evanghelia Sfântului Luca, care spune că îndrăcitul era „un bărbat din cetate”, aşadar mai cunoscut decât celălalt, sătean pesemne. Din cuvintele Sfântului Luca se vede de asemenea ta îndrăcitul avea demon „de multă vreme”, ceea ce înseamnă că, fiind bolnav ani în şir, ajunsese să fie bine cunoscut prin partea locului. Din povestirea lui Luca e limpede că acesta era mai înfricoşător şi mai dezlănţuit decât celălalt, pentru că ni se spune că „era legat în lanţuri si în obezi, păzindu-l, dar el, sfărmând legăturile, era mânat de demon în pustie” (Luca 8, 29). Acesta e deci motivul pentru care Evangheliştii Marcu si Luca pomenesc un singur bărbat, deşi erau doi. Si noi facem de multe ori la fel astăzi când povestim un incident oarecare; pomenim, de pildă, doar pe şeful unei bande de răufăcători care au fost prinşi. Când a fost prinsă banda împreună cu şeful ei, spunem că a fost capturat cutare şi cutare şef al unei bande de tâlhari. La fel fac si cei doi Evanghelişti. După cum Marcu si Luca întregesc povestirea lui Matei cu un amănunt, descriind pe cel mai bolnav dintre nebuni, tot aşa Matei completează pe Marcu şi pe Luca în alte amănunte, spunând că îndrăciţii erau doi.

Aceşti îndrăciţi trăiau în morminte, şi ieşeau de acolo ca să cutreiere prin pustietăţi, băgând groaza în oameni pe câmp şi pe drumuri, mai ales în calea care trecea prin apropierea locului unde sălăsluiau ei. Păgânii îşi aveau cel mai adesea mormintele la marginea drumului, şi nici la iudei acest lucru nu era o raritate. Mormântul Rahilei e la marginea drumului dintre Ierusalim şi Betleem. Mormântul lui Manase e la drumul spre Marea Moartă. Punând stăpânire pe aceşti doi bărbaţi, diavolul îşi făcea din ei arme distrugătoare asupra celorlalţi oameni, pentru că trăsătura de căpetenie a celor îndrăciţi este că fac numai răutăţi si stricăciuni. Ei sunt lipsiţi de orice bine. De unul din cei doi se spune că „nu mai punea haină pe el”. Odată cu goliciunea trupului, şi sufletul îi era gol de orice lucru bun, de orice dar dumnezeiesc. Amândoi erau atât de fioroşi „încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce este nouă si Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiesti ?” În urletul diavolilor, lucrul de seamă este că ei văd în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu şi, în groaza lor, strigă tare aceasta. Să se ruşineze cei care Il privesc pe Domnul în faţă fără a-L recunoaşte, şi cei care-L recunosc dar nu-L mărturisesc deschis.

[Zigaben zice: „De vreme ce ucenicii Săi si poporul L-au văzut om, trebuie să vină diavolii să-I proclame dumnezeirea”.]

E drept că dracilor nu le place să-L arate pe Hristos Dumnezeu, pentru ei nu-i nici o fericire, cum ar fi pentru omul care găseşte o comoară şi strigă nevenindu-i să-si creadă ochilor, ori cum a fost cu Apostolul Petru care a strigat cu bucurie: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16); dar aceştia (îndrăciţii) au strigat cu spaimă şi îngrozire, văzând în faţa lor pe Judecătorul. Au strigat numele care îi cutremură de frică, numele pe care l-au ascuns şi l-au şters din inimile oamenilor. Au strigat chinuiţi şi disperaţi, şi numai groaza le-a smuls acest strigăt.

Şi iată, au început să strige si să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ?” întreabă demonii. Ce legătură avem noi cu Tine ? Ce-i cu vizita asta pe nepoftite ? „Ce învoire este între Hristos şi Veliar” ? (II Corinteni 6, 15). Nici una. Şi de aceea slujitorii lui Veliar, chinuitorii oamenilor, întreabă pe Hristos de ce a venit la ei: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiesti ?” Ei aşteaptă ceasul judecăţii şi chinuirea la sfârşitul veacurilor. Singură apariţia lui Hristos în faţa lor este pentru ei un chin, un chin cu mult mai mare decât este lumina pentru cârtiţă şi focul pentru păianjen. În lipsa lui Hristos dracii sunt obraznici, trufaşi, îi înjosesc pe oameni, aducându-i pe-o treaptă cu vitele şi îngrozesc împrejurimile „încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”. De față cu Hristos sunt nu numai dezgustător de îngroziţi ci se târăsc, cum se târăşte orice tiran înaintea judecăţii. Acum încep să se milogească de Domnul să nu-i trimită în adâncuri: „Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc”. „Să nu le poruncească” înseamnă că, dacă le-ar fi poruncit, ei ar fi trebuit să meargă. Aşa este stăpânirea şi puterea lui Hristos.

Adâncul este adevăratul lor sălaş, locul lor de chin. Despre căpetenia tuturor demonilor profetul a spus: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al dimineţii… Si acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14, 12,15), unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Din pricina păcatelor, cu îngăduinţa lui Dumnezeu demonii sunt dezlegaţi între oameni. Nu-i aşa că-i mai uşor pentru ei între oameni decât în adânc ? Câtă vreme sunt între oameni, ei îi chinuie pe oameni; când sunt în adânc nu se au decât pe ei pentru chinuire, în chin sunt si când sunt printre oameni, dar atunci chinul lor e uşurat de chinul celorlalţi. Diavolul e distrugătorul trupului, „un ghimpe în carne”, cum l-a numit Apostolul Pavel (II Corinteni 12, 7). Prin trup se caţără, ca pe o scară, în suflet şi apucă inima şi mintea omului, până le devoră cu totul, le schimonoseşte si le goleşte de curăţia si frumuseţea lor dumnezeiască, de înţelegere si dreptate, de dragoste şi de credinţă, de dorinţă de bine si de nădejde în bine. Apoi se proţăpeşte în om ca pe un tron al său, îi apucă toate firele sufletului si trupului în mâinile sale şi omul ajunge să-i fie lui animal de povară pe care-l călăreşte diavolul, fluier prin care cântă diavolul, fiară sălbatică prin care sfâşie diavolul. Aşa erau îndrăciţii descrişi în Evanghelie. Nu se spune ca aceşti oameni L-au văzut pe Hristos, L-au recunoscut, I-au spus pe nume ori au vorbit cu El; toate acestea le-au făcut demonii dintrînşii. Oamenii aceia parcă nici n-ar fi existat: două momâi mânate cu biciul de diavoli.

A vindeca astfel de oameni era ca şi când i-ai fi înviat din morţi, şi încă mai mult de-atât; pentru că un om mort, având doar sufletul despărţit de trup, câtă vreme sufletul este în mâna lui Dumnezeu, Dumnezeu îl poate întoarce din nou trupului restaurând viaţa. Dar starea acestor oameni stăpâniţi de demoni era mai rea decât moartea, pentru că sufletele lor fuseseră furate şi înrobite de demoni şi se aflau cu totul în mâna demonilor. Trebuia ca sufletele să le fie mai întâi smulse de la demoni, demonii izgoniţi si apoi sufletele întoarse oamenilor. Iată de ce minunea vindecării acestor îndrăciţi este deopotrivă cu învierea morţilor, dacă nu chiar o întrece!

Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiesti ?” Îl întreabă demonii pe Hristos. Ei ştiau că îi aşteaptă chinul la sfârşit. O, de-ar şti păcătoşii că şi pe ei îi aşteaptă chinul, nu mai puţin decât îi aşteaptă pe demoni! Demonii ştiu că la sfârşit neamul omenesc, nutreţul lor de căpetenie, le va fi smuls din mână iar ei vor fi aruncaţi în adâncul întunecat unde se vor sfâşia si se vor devora numai unii pe alţii. Marele Profet a spus despre căpetenia demonilor: va fi „azvârlit departe de mormântul tău (adică de trupurile oamenilor înrobiţi) ca o ramură fără de preţ… ca un hoit călcat în picioare” (Isaia 14,19). Şi Domnul Insuşi a adeverit: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10,18). Si toţi oamenii vor vedea la sfârşit, când păcătoşii vor fi aruncaţi ca un fulger „în focul cel veşnic, care este gătit diavolului si îngerilor lui” (Matei 25,41).

Pe când demonii se rugau de Hristos cu frică şi cutremur, o turmă mare de porci, „ca la două mii „(Marcu 5,13), păşteau liniştiţi pe, deal. Demonii L-au rugat pe Iisus: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci”. Adică: Nu ne azvârli în adânc, ci măcar trimite-ne în trupurile porcilor. „Dacă ne scoţi afară..” Nu zic: afară din om; nici măcar nu pomenesc de om, într-atât era acesta de mort pentru dânşii. Din toate făpturile din univers, nici una nu este atât de urâtă şi de pizmuită de demoni ca omul. Mântuitorul dimpotrivă, apasă asupra cuvântului „om”: „Ieşi duh necurat din omul acesta” (Marcu 5, 8). Demonii nu vor să plece din om; lor le-ar fi plăcut la nesfârşit să stea în om decât să meargă în porci, pentru că de ce folos le erau lor porcii ? Pe când pe oameni demonii îi pot face să fie ca porcii, ba chiar mult mai rău ca porcii, cu porcii ce pot face ? Oricum, chiar atunci când se află în porci, sau în orice altă vieţuitoare, răutatea lor se în-toarce tot împotriva omului. Prin porci ei vătăma mai departe pe oameni; dacă nu altfel, măcar înecându-i pe porci şi dându-le astfel prilej oamenilor să se supere pe Dumnezeu. Astfel, ca să scape de adânc, aleg să intre în porci.

Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă”. Demonii i-ar fi putut împinge şi pe acei doi nefericiţi să se înece în mare, dacă nu i-ar fi împiedicat puterea lui Dumnezeu să facă aceasta. Se întâmplă totuşi, şi nu arareori, ca cei ieşiţi din minţi să se zdrobească aruncându-se de la mare înălţime, sau să se înece, sau să se spânzure, sau să se azvârle în foc. Demonii cei răi îi împing să facă aceasta, scopul lor fiind nu numai să distrugă viaţa ci să ucidă sufletele şi în lumea aceasta şi în cea viitoare. Cu toate acestea, nu arareori se întâmplă de asemenea ca Dumnezeu, în înţeleapta-I iconomie, să-i păzească pe oameni de o astfel de moarte.

De ce a trimis Iisus duhurile rele în porci ? Le-ar fi putut trimite în arbori sau în stânci; de ce tocmai în porci ? Nu ca să-i asculte pe demoni, ci ca să-i înveţe pe oameni. Unde sunt porci, acolo-i necurăţie, iar duhurilor necurate le place necurăţia; si unde nu-i necurăţie, o fac ei cu de-a sila. Iar unde-i puţină, ei îi adaugă, si în curând puţinul se face mult. Când intră într-un om curat, repede îngrămădesc întrînsul necurăţie porcească. Prin azvârlirea porcilor şi înecarea lor în mare, Domnul a vrut să ne înveţe ce pavăză de nimic împotriva puterilor diavoleşti e lăcomia, şi prin aceasta să ne amintească postul. Ce au de-a face rapacitatea şi lăcomia cu porcii ? Vedeţi numai cu ce repeziciune puterile diavoleşti au biruit porcii, i-au dus la pierzanie ! Tot aşa fac şi cu oamenii lacomi şi nesăţioşi, care cred că lăcomindu-se îşi sporesc puterea. Nu puterea şi-o sporesc, ci slăbiciunea, şi trupeşte şi duhovniceşte.

[Vasile cel Mare, în Cuvântul X despre post spune: „Pe câte ştiu doctorii nu le prescriu bolnavilor bucate alese, ci post şi înfrânare. Socoteşti că un căpitan de corabie va scăpa mai cu înlesnire corabia încărcând-o cu poveri, sau încărcând-o uşor, cu chibzuinţă ?”]

Lacomii sunt lipsiţi de caracter, slabi înaintea oamenilor şi încă şi mai slabi înaintea demonilor. Nimic mai uşor pentru diavoli să-i mâne să se înece în marea morţii duhovniceşti. Mai avem încă o învăţătură limpede: cât de cumplită este puterea demonilor când Dumnezeu nu o ţine în frâu. Demonii sălăşluitori în numai doi oameni, au năruit şi au înecat în câteva clipe două mii de porci. Dar până a venit Hristos Dumnezeu i-a oprit —  ca să se arate puterea şi stăpânirea Lui; apoi le-a dat drumul, ca să arate puterea demonilor. Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit, demonii ar fi făcut în câteva clipe cu toţi oamenii de pe pământ ceea ce au făcut cu porcii. Dar Dumnezeu iubeşte neamul omenesc. Dragostea Lui fără margini ne ţine în viaţă şi ne păzeşte de cruzii şi cumpliţii noştri duşmani.

Se vor întreba unii, întâi dacă nu-i pare lui Dumnezeu rău de atâta mulţime de porci, apoi cum vor suferi oamenii din acea cetate asemenea pierdere. Numai diavolul îl duce pe om la astfel de gânduri! Nu cumva este el mai milos decât Hristos ? Dar oare ce sunt porcii altceva decât iarbă călcată în picioare ? Dacă nu păgubeşte Dumnezeu de pe urma crinilor de pe câmp, care azi sunt mai strălucit îmbrăcaţi ca regele Solomon, iar mâine sunt scrum, de ce ar plânge după porci ? Poate Ii e mai greu să zidească porci decât crini sălbatici ? Dar unii iarăşi vor zice: nu-i vorba de frumuseţe ci de folos. Dar oare îi sunt mai de folos omului porcii când i se îngraşă trupul decât când i se luminează sufletul ? „Voi sunteţi cu mult mai de preţ decât vrăbiile” (Matei 10, 31), spune Domnul oamenilor. Atunci, nu-s oamenii mai de preţ decât porcii, fie ei şi două mii ? Să chibzuiasca fiecare la sine însuşi şi la preţul pe care-l are, şi se va încredinţa repede că învăţătura primită de oameni prin acea faptă a fost ieftin plătită. Era imperios necesar ca neamul omenesc cel tocit să vadă mai întâi cât de necurat este diavolul şi apoi cât de mare este puterea lui. Nici un cuvânt de pe pământ nu ar fi putut arăta mai bine acest lucru decât nebunia şi decât înecarea porcilor în clipa când au intrat în ei demonii. Ce cuvinte i-ar fi putut încredinţa pe păgânii locuitori ai Gherghesei si Gadarei dacă această înfricoşătoare dovadă — dar nu dovadă, ci revelaţie ! — nu i-ar fi trezit din somnul păcatului si nu i-ar fi făcut să cunoască adâncul în care demonii, aşa cum i-au târât pe porci, îi târau si pe ei fără milă ? Ce altceva i-ar fi putut povăţui mai bine la credinţa în Hristos Cel Atotputernic ?

Dar vedeţi ce s-a întâmplat mai departe: „Păzitorii au fugit si, ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor”. Porcarii şi locuitorii cetăţii au fost cuprinşi de spaimă. „S-au înfricoşat” (Luca 8, 35). Vedeau toţi ce nu mai văzuseră si nu mai auziseră niciodată: Nebunul care pătimise atâta amar de ani, stă la picioarele lui Hristos, liniştit şi întreg la minte. Paznicii si apostolii le-au povestit oamenilor cum vindecase Hristos pe cei doi îndrăciţi, şi cum o legiune de demoni tremurase de frică în faţa Lui, cerşindu-I îngroziţi să-i trimită în porci dacă nu-i lasă să mai rămână în oameni, şi cum după aceea duhurile rele smulseseră ca un vârtej turma de porci şi o azvârliseră în adâncurile mării. Au auzit, au priceput şi i-au şi văzut pe cei doi, care abia cu puţin înainte fuseseră ca şi morţi, înviaţi şi curăţiţi. Teferi acum, ei privesc faţa Domnului care le stă cu linişte înainte, de parcă nu tocmai ar fi săvârşit o minune, minune mai uimitoare decât dacă ar fi smuls cu totul muntele Gherghesei şi l-ar fi prăbuşit în mare. Din toate acestea târgoveţii Gherghesei nu ţin minte decât un lucru: că li s-a pră-pădit turma de porci si n-o s-o mai vadă înapoi niciodată, în loc să cadă în genunchi şi să mulţumească Domnului că a salvat două suflete, ei jelesc pierderea porcilor ! In loc să-L roage să le fie oaspete, Il roagă să plece cât mai repede, în loc să laude pe Dumnezeu, plâng pentru porci.

Să nu ne grăbim să osândim dragostea acestor ghergheseni pentru porcii lor, mai înainte să privim societatea zilelor noastre şi să vedem câţi iubitori de porci numără cetatea noastră, cărora asemeni acelora, le pasă mai mult de porci decât de viaţa semenilor lor. Gândiţi-vă cât de puţini sunt astăzi, chiar si între cei care-şi fac cruce şi au pe buze numele lui Hristos, cei care ar pregeta să ucidă doi oameni dacă s-ar alege de pe urma lor cu două mii de porci. Sau vedeţi dacă sunt mulţi între dumneavoastră care ar sacrifica două mii de porci ca să scape viaţa a doi nebuni. Să se ruşineze cei ce osândesc pe ghergheseni mai înainte de a se osândi pe sine. Dacă s-ar scula gherghesenii din mormânt astăzi şi ar prinde să numere, mare mulţime de cei ce gândesc asemenea lor ar afla în creştina Europă ! Ei măcar L-au rugat cu frumosul pe Hristos să plece de la ei, pe când popoarele Europei deadreptul Il alungă. Si de ce Il alungă ? Ca să rămână ele singure cu porcii şi cu stăpânii lor, dracii.

Întrega întâmplare, de la început la sfârşit, are un tâlc mai adânc. Toate cele spuse ajung ca să fie învăţătură, îndemn si îmbărbătare pentru toţi cei ce se simt în trup ca în mormânt; care îşi dau seama de lucrătura puterilor demonice în patimile care apasă asupra lor ca nişte lanţuri de fier, târându-i în adâncul pieirii; care, cu toate  acestea, îşi dau seama ce preţ are omul: sufletul lui e mai mult decât toţi porcii, si vitele, şi ţarinile şi averile din lume; care caută vindecare si pe Vindecătorul bolilor lor, cu preţul a tot ceea ce au.

Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa…” Intreaga istorie se încheie cu aceste cuvinte. Hristos nu le-a spus nimic gherghesenilor. Ce să le mai spună dacă minunea nu le-a fost de-ajuns ? Vorbele nu i-ar fi adus la supunere. La ce bun să aduci la supunere nişte morminte ? A coborât în tăcere colina, a intrat în coabie şi a plecat de la dânşii. Ce blândeţe, ce răbdare, ce înălţime dumnezeiască ! Ce victorie deşartă pentru Cezarul care a scris Senatului: „Am venit, am văzut, am învins !” Hristos a venit, a văzut, a învins şi a tăcut. Păstrând tăcere a învesnicit biruinţa Sa. Să înveţe păgânii, dacă vor, din pilda smeritului Domn Iisus Hristos, care niciodată nu dă buzna cu sila. Cine-L primeşte, primeşte viaţă vesnică; cine-L alungă rămâne cu porcii în veşnica îndrăcire si moarte.

O, Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi păcătoşii, vindecă-ne si ne mântuieşte ! A Ta fie slava si lauda, împreuna cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă si nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Acest articol a fost publicat în Predici și omilii și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s