27 iunie – Sf. Sampson, primitorul de străini; Sf. Sever; Sf. Ioana, mironisița (Proloagele de la Ohrida)

27 iunie

• Pomenirea Sfântului Sampson, Primitorul de Străinisf_sampson

Acest sfînt s-a născut din părinţi foarte nobili şi extrem de bogaţi din Roma cea veche, cetate în care şi-a făcut şi strălucitele studii ale ştiinţelor acelui timp, închinîndu-se pe sine mai ales ştiinţei medicale. Sampson a fost un medic foarte milostiv şi fără de arginţi, dîndu-le bolnavilor lui nu doar medicamente trupului, ci şi sufletului. El pe toţi pacienţii lui îi sfătuia să împlinească cu scumpătate cerinţele Sfintei Credinţe a lui Hristos. El mai tîrziu s-a strămutat la Constantinopole, unde a locuit într-o casă mică, din care, întocmai cum soarele îşi trimite razele sale pretutindeni, aşa şi el trimitea milosteniile lui în toate ţinuturile, milostenii de bani, sfat, nădejde, leacuri eficace şi în general, tot ajutorul celor neajutoraţi şi cu trupul, şi cu sufletul. Însuşi Patriarhul a auzit de marile virtuţi ale acestui bărbat şi 1-a sfinţit preot. La acea vreme s-a întîmplat că împăratul lustinian cel Mare s-a îmbolnăvit, şi toţi medicii curţii imperiale credeau că este o boală incurabilă. Atunci împăratul s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu căldură, şi Dumnezeu i-a descoperit în vis că Sampson este acela care îl va vindeca. Cu adevărat, aflînd împăratul despre Sampson, 1-a chemat de îndată la curtea imperială. Bătrînul Sampson a sosit şi, punîndu-şi mîna peste locul bolnav, împăratul s-a însănătoşit. Cînd împăratul a poruncit ca acest medic-preot să fie copleşit cu daruri, Sfîntul Sampson a mulţumit, dar nu a primit nimic, şi i-a zis: „O, împărate, eu însumi am avut multe bogăţii de aur şi argint şi alte mari bunuri, dar le-am lăsat pe toate pentru dragostea lui Hristos, ca să cîştig viaţa cea veşnic bogată şi nestricăcioasă”. Cînd împăratul a insistat şi a zis că voieşte să-i dăruiască orice voieşte, atunci Sfîntul Sampson 1-a rugat pe împărat să-i zidească o casă pentru săraci. În acea casă, care s-a zidit, Sfîntul Sampson i-a îngrijit pe săracii din ea aşa cum părintele îşi îngrijeşte copiii. Lui îi era firească milostenia pentru săraci şi pentru neajutoraţi. La sfîrşit, acest bărbat sfînt, plin de toate virtuţile şi harurile cele cereşti, s-a odihnit cu pace în a douăzeci şi şaptea zi a lunii iunie din anul 530, şi a fost îngropat în biserica Sfîntului Mucenic Mochie, ruda lui. După sfînta sa adormire, Sfîntul Sampson s-a înfăţişat multor oameni care îl chemau în ajutor în nenorocirile lor.

• Pomenirea Sfântului Sever

Presbiterul Sever a locuit în Italia de mijloc şi a fost un bărbat foarte sfînt. Odată a fost chemat să mărturisească un om pe moarte, şi să-1 împărtăşească cu Sfintele Taine. El însă, obosit din pricină că muncise la vie, a ajuns prea tîrziu, cînd omul deja murise. Părîndu-i cumplit de rău şi temîndu-se cumplit, căci socotea că el îl ucisese pe om, Sever a început să se roage fierbinte lui Dumnezeu ca să învie omul, ca să-1 poată mărturisi şi cumineca, aşa cum i se ceruse. Dumnezeu a ascultat ruga preotului său celui bun. Aşa, Preotul Sever a ascultat mărturisirea omului, 1-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi, pregătindu-i sufletul pentru ceasul morţii, 1-a lăsat. Omul acela, după opt zile, a murit la loc.

• Pomenirea Sfintei Ioana Mironosiţasf_ mironosita_ioana

Această Ioana a fost femeia lui Huza, intendentul lui Irod (Luca 8:3). Cînd Irod a poruncit uciderea lui loan Botezătorul, el, Irod, a lăsat să fie aruncat capul sfîntului într-un loc necurat. Această Ioana s-a dus şi a luat de acolo capul Sfîntului loan şi 1-a îngropat cu cinste la Muntele Măslinilor. După vreme îndelungată, în timpul domniei Marelui Constantin, s-a aflat capul Sfîntului loan Botezătorul. Sfînta Ioana Mironosiţa a fost martora şi a Răstignirii şi a învierii Domnului. Ea s-a odihnit cu pace.

Cântare de laudă la Sfântul Sever Presbiterul

Cînd mortul a înviat, oamenii l-au întrebat:

„Spune-ne nouă, ce locuri ai văzut, şi cine te-a înviat pe tine?

„Eu într-un loc cumplit am fost, plin de spaimă:

Împresurat am fost de cei negri, de cîini şi de lupi;

Sub pămînt într-o groapă am fost, plină de necurăţie;

Era fără de fund, şi lumină nu era nicidecum.

Sufletul meu sugrumat era de deznădejde,

Cînd deodată un tînăr luminos de mînă m-a luat.

În acele adîncuri deodată un curent de aer s-a făcut,

Şi cei negri fioroși cu capete de cîini

Au prins lătra:

„Acesta al nostru estel

Al nostru, unde vrei să-l duci?!

Au nu vezi că cetăţean al iadului este!?”

Dar îngerul a zis:

„Severus se roagă pentru el!

Porunca Celui Preaînalt este aceasta,

Să-l scot dintre voi!

El într-al lui trup se va întoarce,

Căci iată, Severus voieşte să-l mărturisească

Şi Sfintele Taine să i le împărtăşească lui!

Aşadar, necuraţilor, în lături feriţi!”

Aşa grăit-a îngerul şi cu el împreună

În sus m-a zburat,

Prin recele iad noi am trecut

Prin întuneric de spaimă.

Pînă cînd eu la loc sfînt am ajuns, şi în trupul meu iarăşi m-am întors.

Iată istoria mea, a celui mort.

O, comoara mărturisirii păcatelor

Şi a împărtăşirii!

O, bucuria de a muri curăţit!”

Cugetare

Nimeni nu este mai prost decît acela care nu-şi vede păcatele lui şi virtuţile celorlalţi.

Nimeni nu este mai luminat decît acela care pururea îşi vede păcatele lui şi virtuţile celorlalţi.

Sfîntul loan Hrisostomul îi compară pe cei care văd mereu păcatele altora cu muştele cele rele care se bagă în rănile oamenilor nu spre a le vindeca, ci spre a le adînci şi a le infecta şi mai mult.

Dumnezeu ne-a trimis în această viaţă ca să ne pocăim”, a zis Fericitul Teofil de la Kiev (1853). Cel care cunoaşte şi simte că el se află pe lume spre a se curaţi prin pocăinţă, se cufundă în tăcere şi rugăciune pentru curăţirea păcatelor lui, iar lacrimile cele din tăcere şi din rugăciune îl aduc la adevărata pocăinţă. Acelaşi fericit a mai zis odată:

„Se cuvine să plîngi şi pentru păcatele aproapelui tău; căci fără aceasta, nici un suflet de Dumnezeu zidit nu se va mîntui”.

Deci fiule, cum este scris, să vesteşti păcatele celorlalţi, sau să plîngi pentru ele? Fericitul Teofil zice că să plîngi, pe cînd satana zice că să le vesteşti. Iată ce testament le-a lăsat Fericitul Teofil cu limbă de moarte fraţilor lui: „Pomeniţi la rugăciunile voastre pe cel rău-mirositor Teofil!”. Iată cum vorbea despre sine cel mai sfînt om care se afla la Kiev în anul 1853.

Luare aminte

Să luăm aminte la vindecarea minunată a celui bolnav de idropică (Luca 14: 2):

  • La cum luîndu-1, Domnul 1-a vindecat şi apoi i-a dat drumul;
  • La cum şi sufletul meu boleşte de idropică, aflîndu-se sub sarcina iubirii de trup;
  • La cum Domnul şi pe al meu suflet poate să-1 vindece, liberîndu-1 de apăsarea întunericului necuratelor patimi trupeşti.

Predică

Despre adăpostul cel de sus – „Cel ce nădăjduieşte în Domnul stă la adăpost” (Pildele lui Solomon 29: 25).

Dreptul se află pururea la adăpostul Celui Preaînalt, la adăpostul cel de sus. Apa nu-1 va ajunge, nici potopul nu îl va îneca. Cu adevărat, potopul pe Noe nu 1-a înecat, căci Domnul i-a fost lui adăpostul cel de sus.

Totuşi, fraţilor, există un potop mai rău decît potopul apelor, şi anume potopul patimilor. Cînd încep patimile să clocotească, cînd încep să fumege şi să se înnegrească, cînd încep să-şi scoată duhoarea lor şi să o răspîndească în jur atunci unde va mai putea fugi omul, sau cine îl va mîntui pe el? El nu va putea scăpa decît la mîna Domnului, şi numai în adăpostul Lui, adăpostul cel de sus.

Potopul patimilor 1-a cuprins şi pe David, dar el a fugit şi a aflat adăpost sub dreapta Celui Preaînalt; el s-a izbăvit de focul, de fumul şi de duhoarea patimilor celor care îl vînau, şi a scăpat la adăpostul cel de sus. Omul nu se poate izbăvi singur de urgia potopului, numai Domnul îl poate mîntui. Dumnezeu este Stăpînul norilor şi îmblînzitorul patimilor. Cu adevărat, El este Adăpostul cel de sus. Noi alergăm la El şi ne ascundem sub marginea veşmîntului Lui. Cîinele se repede ca un leu la traista săracului, dar el se face ca un sac de cîlţi înaintea picioarelor stăpînului lui.

O, Stăpîne Doamne Cela Ce şezi pe tronul cel din înălţime, Tu eşti Adăpostul nostru cel de sus. Milostiv fii nouă, Doamne, Ziditorul nostru, şi tinde mîna Ta şi ne ridică la adăpostul Tău cel de sus. Mîntuieşte-ne pre noi de potopul care pururea ne îneacă. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!

Acest articol a fost publicat în Proloagele de la Ohrida și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s