Cap. VI – O sută de capete de învățătură despre iubirea lui Hristos: 51-60 („Casiana – învățătură despre iubirea in Hristos”)

51)  Omul vrea să fie iubit chiar şi după moarte. Chiar mort, luptă cu moartea. Mulţi se skystrăduiesc, prin fapte de binefacere, prin moştenirile pe care le lasă, să se asigure că vor fi iubiţi şi după ce mor, că vor fi iubiţi ca şi când ar fi vii. Sigur că rudele iubesc pe cei dintr-ai lor care au murit; iată însă ce a făgăduit Hristos: „Eu când Mă voi înălţa de pe pământ îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12,32). Înălţat pe Cruce, în jertfa iubirii pentru noi, a atras la El pe toţi oamenii, chiar şi pe cei morţi, pe cei din iad. Înainte de Hristos, fiica mea, nu era nici învăţătură, nici religie a iubirii.

52)  Apostolul Cuvântului şi al Iubirii, Sfântul Ioan, scrie: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el” (I Ioan 2,15) şi mai departe arată pentru ce omul nu trebuie să iubească lumea: „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului si pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan 2,16-17). Prin urmare acestea trei: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, (înţelege aici trufia cunoaşterii) sunt anticele ispitite prin care Satan a înşelat-o pe Eva, dar nu l-a putut înşela pe Hristos.

53)  Sfântul Antonie cel Mare spune: „Începătura păcatului este pofta; începătura mântuirii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu este iubirea”. „Iubirea şi pofta sunt potrivnice una alteia. Cel care numeşte pofta „iubire”, păcătuieşte împotriva iubirii. Pentru că iubirea este duhovnicească, înfloritoare şi curată, pe când pofta este trupească, bolnavă şi murdară. Iubirea e nedespărţită de adevăr, pe când pofta e nedespărţită de amăgire şi de minciună. Este în firea iubirii să sporească din putere în putere şi din bucurie în bucurie, oricare ar fi vârsta omului, pe când pofta repede se spulberă de parcă n-ar fi fost, se schimbă în dezgust şi-l aruncă adesea pe om în deznădejde.

54) Ceea ce nu poţi osândi la animale, la oameni este o vină. Oricât de multe ştim despre vieţuitoare, nu ne dăm seama de ceea ce se petrece înlăuntrul lor; nu vedem decât ceea ce ni se înfăţişează în afară. Cu toate acestea, ştim cu siguranţă că ele trăiesc potrivit firii şi înzestrării lor, potrivit cu ceea ce Ziditorul a aşezat din început într-însele; fiecare vieţuitoare după felul său, fără abatere. Nu poate fi vorba în ce le priveşte de păcat. Omul însă, trăind ca animalul, păcătuieşte şi păcătuieşte şi mai mult atunci când dă dorinţelor sale animalice numele sfânt al iubirii. Trăind ca un animal, omul coboară cu mult mai jos decât acesta.

55) Dacă auzim pe cineva spunând că omul trebuie să trăiască potrivit firii sale, să-l întrebăm: care fire? După firea sa de obârşie, fără păcat, cea din Rai, aşa cum a făcut-o Dumnezeu? Sau după firea căzută, sălbăticită şi îmbolnăvită de demoni, strâmbă de patimi, ciumată? Dumnezeu nu l-a zidit pe om ca pe restul naturii, ci într-un fel aparte; i-a dat şi putere asupra celor din natură aşa încât locul omului în zidire e cu totul altul decât al peştilor, târâtoarelor şi tuturor vieţuitoarelor, deasupra a tot regnul animal, deasupra maimuţelor! Hristos a venit să înnoiască această cea dintâi adevărată fire a omului. Şi numai cel care trăieşte potrivit acestei firi, trăieşte în firea omenească cea adevărată. Antropologia se află deasupra zoologiei.

56)  Omul înnoit de Hristos trăieşte cu o fire înnoită, cu o inimă primenită şi cu o voinţă primenită. Cele trei măsuri al sufletului au crescut cu aluatul Sfântului Duh (cf. Matei 13, 33), pentru ca să cuprindă într-însele iubirea treimică, cerească, cea care întrece toată mintea. Despre acest om nou după asemănarea lui Hristos, vorbeşte Apostolul. Şi mai spune: „Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (II Cor. 5,17).

57)  Să treacă ceea ce este vechi şi să se arate noul! Fierul mâncat de rugină să se facă oţel scânteietor! Culmile necurăţiei, care înconvoaie umerii omenirii, să se prăbuşească în adânc! Dar, ca să se împlinească aceasta, era nevoie de o putere mai presus de cea pe care o are omul, de o dragoste care întrece toată mintea şi cuprinde toate făpturile, chiar pe cele ce se dispreţuiesc singure pe sine. Nu se află pe pământ asemenea putere, asemenea iubire, asemenea cutezanţă.  Trebuia să vină din cer aceasta! A venit. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Fiul lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu şi puterea, a coborât din cer ca să învieze cu iubirea Sa lumea cea moartă.

58) De două ori s-a cutremurat pământul de dragostea lui Hristos: o dată când a murit pe cruce, ca să izbăvească neamul omenesc din păcat şi din moarte; a doua oară când a înviat, întru lumină şi întru slavă, scoţându-i pe cei ferecaţi în iad. Cutremurele de pământ au trecut, dar cutremurul iscat în inimile oamenilor de focul iubirii nu! Întâi ceata apostolilor, apoi femeile mironosiţe, apoi oştirile fără de număr ale ucenicilor care au umplut, de-a lungul veacurilor, faţa pământului. Înflăcărat de dragostea lui Hristos, prigonitorul de altădată a strigat: „M-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca să dobândesc pe Hristos” (Fii. 2,8).

59) Şi tot Sfântul Apostol Pavel însemnează, nu cu pana de scris, ci cu flacără de foc: „ Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere». Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Rom. 8,35-39). Află, fiica mea, că toate armiile iadului dau înapoi din faţa omului care are o astfel de iubire.

60)  „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12,49), spune Domnul. Este focul ceresc al iubirii, fără de fum, fără nimic trupesc sau material, fără nici urmă de zgură. Cu această dragoste s-au îmbătat şi apostolii, şi atâţia fără de număr sfinţi. Dezbrăcată de orice dorinţă trupească trecătoare, întoarsă numai şi numai către Cel singur Preaiubit, inima lor nu mai aştepta nimic de la lume, ci dădea lumii totul, de dragul Lui.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Casiana - învățătură despre iubirea în Hristos și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s