16 iunie – Sf. Tihon, făcătorul de minuni, episcopul Amatundei; Sf. Mc. Tigrius și Eutropie (Proloagele de la Ohrida)

16 iunie

• Pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Tihon, făcătorul de minuni, Episcopul Amatundei, cetate a Insulei Ciprusf tihon

Sfîntul Părintele nostru Tihon cu adevărat mare făcător de minuni a fost. După moartea fericitului Mnemonius, fiind Tihon curat cu viaţa şi însufleţit de mare rîvnă pentru ortodoxie, el a fost ales de către obşte cu un suflet şi cu o gură spre a le fi lor arhipăstor, lucru care s-a şi întîmplat, căci Tihon a fost sfinţit episcop şi ridicat în scaunul Amatundei de către marele Epifanie. În Insula Cipru se aflau pe atunci mulţime de păgîni. Cu apostolicească rîvnă Sfîntul Tihon a pornit a face credincioşi din cei necredincioşi, lucare întru care a izbutit în chip minunat şi răsunător. După nevoinţe îndelungi în via Domnului, cam pe la anul 425, Sfîntul Tihon s-a strămutat la cereştile locaşuri. El se numeşte făcător de minuni pentru multe şi mari minuni ce a lucrat, atît în timpul vieţii, cît şi după moartea lui. Tatăl lui Tihon era brutar. Iar cînd tatăl îl lăsa pe fiu singur în brutărie, acesta împărţea mulţime de pîini săracilor fără să ia bani, ca milostenie. Tatăl a prins de veste şi şi-a certat amarnic fiul. Dar Tihon i-a răspuns că pe Dumnezeu a împrumutat dînd pîinea săracilor. De aceea, rugîndu-se Tihon lui Dumnezeu, a aflat tatăl hambarele acasă atît de pline de grîu, încît nu a putut deschide uşile hambarelor ca să intre înlăuntru. Altă dată el a semănat butuc de viţă uscată, iar via a înflorit şi a dat rod minunat şi dulce.

• Pomenirea Sfinţilor Mucenici Tigrius şi Eutropiesf_tigrius_si_eutropie

Tigrius şi Eutropius au fost clerici ai marelui Sfînt loan Gură de Aur, de el aleşi spre hirotonie şi hirotoniţi, şi devotaţi Marelui Sfînt trup şi suflet. Cînd răii 1-au surghiunit pe Gură de Aur din Cetatea Constantinopolului, scoţîndu-1 în chip nelegiuit din scaunul lui, în bierica catedrală a izbucnit un incendiu devastator care şi-a întins limbile şi a ars cu desăvîrşire tocmai casele nelegiuiţilor care îl surghiuniseră pre acest Luminător şi Dascăl al Bisericii. De aceea nelegiuiţii au zis că apropiaţii Sfântului Ioan Gură de Aur au dat foc bisericii şi mai ales palatelor lor. Ei nu au văzut, precum a văzut întreg poporul Constantinopolului, că aici se află degetul lui Dumnezeu. Ei i-au luat pe cei mai apropiaţi clerici ai Sfîntului, pe diaconul Tigris şi pe tînărul citeţ Eutropius, şi i-au ucis prin torturi sălbatice. Acestea au fost conduse de Optatus, guvernatorul oraşului, un grec nebotezat, care şi-a pus toată drăceasca lui răutate în a-i urmări pînă la moarte pe apropiaţii lui Gură de Aur, Atletul lui Hristos. Tigrius toată viaţa lui tînără fusese sclavul unui om bogat. El toată viaţa a muncit şi strîns ban cu ban ca să ajungă să-şi poată cumpăra libertatea. Cumpărîndu-şi-o, el a venit la Sfîntul loan Gură de Aur, care văzînd rîvna, dragostea, credinţa şi puterea sufletului lui, l-a hirotonit întru diacon. Ca diacon, Tigrius a strălucit în Biserică ca o rază luminoasă. Optatus 1-a supus pe „bărbatul acesta blînd, smerit, milostiv şi primitor de săraci” la cele mai bestiale torturi, după care 1-a aruncat într-o temniţă din Mesopotamia, unde Tigris a şi murit. Eutropie era de abia un adolescent, feciorelnic, curat şi fără prihană. Şi el a fost bătut bestial cu vine de bou şi cu vergele de oţel, iar la urmă spînzurat. Cînd creştinii i-au luat trupul spre a-1 îngropa cu cinste, ei au auzit din văzduh nevăzute cîntări îngereşti.

Cântare de laudă la Sfinţii Mucenici Tigrius şi Eutropius

Măreţul Hrisostom vultur dumnezeiesc este,

Ce se-avîntă spre înălţimi.

Lîngă el pururea stau Tigrius şi Eutropius,

Puternici şi credincioşi,

Doi vulturi mai mici,

Fără de răutate şi blînzi.

Dar răutatea neputincioasă întotdeauna

Cu josnicia se-njugă.

Diavolul iute îi uneşte pe cei neputincioşi cu cei răi.

Răutatea drăcească astfel s-a oştit

Şi-asupra nevinovaţilor a vărsat oceane

De batjocură şi calomnie murdară.

Oamenii Bisericii învinuiţi au fost

Că biserica au ars,

Ei la chinuri au fost daţi,

Dumnezeieştii mucenici.

Dar suferinţa întotdeauna a eroilor este,

Şi ea pururi de sus priveşte

Pre cei neputincioşi şi răi.

Tigris diaconul şi citeţul Entropie

Cu al lor sînge Adevărul

Îl au pecetluit.

Dumnezeieştii viteji muceniciţi au fost

Acuzaţi de crimă,

Ei, Sfinţii lui Dumnezeu!

În țării pe urmele Măreţului Vultur,

Vulturii mai mici s-au într-aripat,

Şi odihnă aflat-au în mult doritul Rai.

Pe urmele lor zadarnic latră

Răutatea dintr-al ei noroi;

Ea din mlaştină naşte,

Şi în mlaştină piere.

Cugetare

Enumerînd minunile credinţei creştine, nu trebuie să uităm niciodată nenumăratele şi marile minuni ale schimbării inimii şi dispoziţiei sufletului care se întîmplă la cei care îmbrăţişează cu credinţă şi cu dragoste Ortodoxia.

O, cît de mulţi sînt criminalii periculoşi care prin ea şi-au transformat sufletul cu totul! O, cîţi tîlhari sîngeroşi nu s-au prefăcut prin ea în mieluşei nevinovaţi ce pururea şi-au plîns păcatele după aceea! O, cîţi desfrînaţi nu şi-au dobîndit întreaga curăţie prin lacrimile pocăinţei celei dintru credinţă! O, cîţi prigonitori nu s-au prefăcut în propovăduitori înflăcăraţi ai credinţei, chiar pînă la sînge! O, cîţi egoişti, zgîrciţi şi avari nu au învăţat milostenia de la sfînta credinţă! O, cîţi fricoşi nu s-au transformat în viteji de temut pe calea jertfirii de sine! Iată ce scrie Mitropolitul sfînt Filaret al Moscovei despre Cneazul rus Vladimir:

„Iubitor de desfrînări cum nu a mai fost nimeni altul, păgînul Vladimir, luminîndu-se cu Sfîntul Botez, s-a făcut pildă de vieţuire creştinească pentru toţi; căci el şi-a slobozit toate ţiitoarele şi concubinele păstrînd-o doar pe soţia lui legiuită, dreptcredincioasa Anna. Păgînul însetat de vărsare de sînge omenesc şi grabnic la răzbunarea cea fratricidă s-a făcut după primirea Sfmtului Botez cel mai milostiv prieten al necăjiţilor şi oropsiţilor. Săracii pururea aveau intrare la el, iar el le împărţea fără socoteală bani şi mîncare.”

Mai mult decît atît, Vladimir cel Botezat zicea:

„Dar bolnavii? Ei nu vor putea nicicînd veni la mine!” şi de aceea poruncea ca pe uliţe să umble pururea căruţe pline cu hrană de carne, peşte, pîine, kvas şi miere de albini.

Da, iată cu adevărat împlinirea cuvîntului Scripturii: „Fericiţi cei milostivi” (Matei 5: 7), care s-a înfipt adînc ca un cuţit în inima aleasă a acestui fost păgîn şi străpungînd-o, a înviat-o pe ea şi s-a făcut lege vieţii lui.

Luare aminte

Să luăm aminte la vindecarea minunată a fiicei femeii cananeence (Matei 15:22):

  • La cum femeia cananeeancă stăruia cu lacrimi şi se ruga Domnului să-i mîntuiască pe fiica ei cea rău chinuită de un demon;
  • La cum Domnul a lăudat credinţa femeii şi i-a vindecat-o pe fiica ei;
  • La cum Domnul poate să îl curăţească de demon şi pe al meu suflet carele s-a înstrăinat de El, numai de îl voi ruga şi eu pe Domnul cu credinţă, cu stăruinţă şi cu lacrimi.

Predică

Despre cum de limbă atârnă şi moartea şi viaţa – „În puterea limbii este viaţa şi moartea” (Pildele lui Solomon 18: 21).

Oare nu ne-a arătat însuşi Domnul aceasta atunci cînd a zis că oamenii vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu, la înfricoşata Lui Judecată, de tot cuvîntul cel deşert pe care 1-a rostit sau chiar gîndit în viaţă? Oare nu a zis El limpede:

„Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osîndit?” (Matei 12: 37)

Cel care va fi găsit drept se va mîntui. Cel care va fi osîndit va pieri veşnic. Prin urmare, vedem noi oare cum viaţa sau moartea noastră veşnică atîrnă de propria noastră limbă? Sfîntul Apostol lacov zice:

„Dacă nu greşeşte cineva în cuvînt acela este bărbat desăvîrşit, în stare să înfrîneze şi tot trupul” (lacov 2: 3).

Taina cea nepătrunsă a cuvintelor pe care le rosteşte omul mare este cu adevărat, iar influenţa lor scapă oricărei măsurători sau estimări.

Astăzi prin intermediul tehnicii cuvintele oamenilor străbat pe loc pămîntul, de la un capăt la celălalt al lui. Cuvîntul pe care limba îl rosteşte în America, îl aude urechea în Europa. Oare nu este acesta un fel de chip al lui Dumnezeu Cel Care aude toate?

O fraţilor, noi nimic nu putem rosti în şoaptă pe pămînt care să nu se audă răsunător în ceruri! Căci fiecare cuvînt al nostru se aude în plenul soboarelor celor îngereşti din ceruri! Iadul însuşi aude fiecare cuvinţel rău al nostru şi îl înscrie spre acuză a vieţii noastre în veac. Cu adevărat, preaînţelept grăieşte înţeleptul Solomon cînd ne zice mereu: în puterea limbii este viaţa şi moartea.

O, Stăpîne Doamne Mîntuitorul nostru, Cela Ce eşti Cuvîntul Cel Veşnic al Tatălui Celui fără de ani, păzeşte limba noastră ca să nu grăim cu ea spre a noastră pieire. Ajută-ne nouă ca să grăim cu ea pururea numai după a Ta sfîntă voie, şi numai cele ce sînt spre mîntuirea noastră cea din veci. Căci noi Ţie Unuia ne închinăm şi pre Tine Unul Te slăvim în veac, Amin!

Acest articol a fost publicat în Proloagele de la Ohrida și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s