Scrisoarea a XII-a („Prin fereastra temniței”)

Când se va scula Domnul să piarză pământul! (Isa. 2:19). Aşa îşi începe Prorocul Isaía bisericamărturia sa adevărată. Nu precum cei ce se numesc pe sine proroci, din zilele noastre, care spun că aşa va fi, şi de fapt nu este aşa; ori că aşa se va întâmpla, şi de fapt nu se întâmplă. Isaía este un mare proroc, căruia îngerul Domnului i-a pus pe buze jarul cel ceresc, pentru a-l curăţi de toată înşelarea şi amăgirea, ca să prorocească numai ce este adevărat, ce este de la Dumnezeu.

Isaía este unul dintre cei mai mari proroci din istoria neamului omenesc, căci a prorocit cele mai mari întâmplări din drama dumnezeiască a mântuirii.

A prorocit naşterea Mântuitorului din Preacurata Fecioară; a prorocit purcederea neamului Său pământesc din seminţia lui Iesséi şi din casa lui Davíd, de unde se trăgeau drepţii Ioachim şi Anna, părinţii Fecioarei Maria, şi dreptul Iosíf, ocrotitorul ei. A prorocit despre Înainte-mergătorul lui Hristos, Ioán Botezătorul, în chipul glasului celui ce strigă în pustie, ca vestitor al venirii lui Messía şi pregătitor al căii pentru venirea Acestuia. A prorocit marea lucrare a lui Hristos şi a înfăţişat din vechime firea lui smerită, încredinţarea în voia Tatălui Ceresc şi blândeţea Sa atunci când a fost dus spre răstignire – ca un miel spre junghiere. În cele din urmă, a prorocit biruinţa şi slava Sa, neasemănată şi veşnică, căreia îi sântem şi noi martori, împreună cu toată lumea creştină – căci toate acestea s’au petrecut cu adevărat, în faţa întregului Cosmos.

Pentru toate acestea, evreii, care-l vrăjmăşeau, l-au tăiat pe Isaía de viu cu fierăstrăul. Căci evreii nu doreau împărăţia cea cerească, ci pe cea pământească, şi nu îl aşteptau pe Messía să vină din ceruri, ci de pe pământ. Cu această ucidere, au mărit doar slava lui Isaía şi ruşinea lor.

Acest slăvit Isaía a mai prorocit şi acestea: „Când se va scula [Domnul] să piarză pământul (…) se va smeri înălţarea oamenilor, şi se va înălţa Domnul singur în ziua aceea” (Isa. 2:11).  Şi în vremurile de demult s’a sculat Domnul de mai multe ori să piarză pământul, din pricina închinării la oameni în locul închinării la Dânsul, Singurul Dumnezeu; din pricina semeţilor şi trufaşilor oameni-dumnezei. Şi în vremea noastră s’a sculat Domnul şi a lovit tot pământul cu mustrarea Lui cea dreaptă, ca să frângă trufia oamenilor şi să doboare mincinoasa lor măreţie. O asemenea sculare a lui Dumnezeu împotriva oamenilor, de care era nevoie, a urmat adesea răsculării oamenilor împotriva lui Dumnezeu.

Popoarele eretice din vremea noastră L-au aşezat pe Domnul Hristos pe ultimul loc la masa acestei lumi, ca pe ultimul milog, iar la locurile de cinste i-au aşezat pe oamenii lor mari: politicieni, cărturari, filosofi, romancieri, oameni de ştiinţă, bancheri, chiar şi pe exploratori şi pe sportivi. Toate privirile acestor popoare au fost aţintite asupra acestor personalităţi, asupra acestor zei moderni, în timp ce pe Hristos, biruitorul morţii, puţini L-au luat în seamă.

O astfel de răsculare sfidătoare împotriva Dumnezeului cel Preaînalt a popoarelor creştine prin botez, dar căzute apoi în eres, nu avea cum să nu fie urmată de scularea Dumnezeului cel defăimat împotriva oamenilor şi a popoarelor ce lucrau fărădelegea. Şi, cu adevărat, s’a sculat Dumnezeu să piarză pământul. Şi nemaivăzută a fost pătimirea popoarelor pământului, în faţa ochilor noştri şi pe seama noastră. Nu numai că mai-marii pe care îi slăveau oamenii s’au arătat a fi nişte focuri stinse, la care nimeni nu mai încerca să se încălzească, ci s’au împlinit şi cele prorocite mai departe de Isaía: „Că în ziua aceea va lepăda omul urâciunile sale cele de argint şi de aur, carile a făcut ca să se închine, celor deşarte¹ şi liliecilor, ca să intre în găuri de piatră vârtoasă şi în crăpăturile pietrilor, de către faţa înfricoşării Domnului şi de slava vârtutei lui, când se va scula [El] să piarză pământul (Isa. 2:19).  Oare nu s’au împlinit întocmai acestea în războiul trecut?

Oare nu s’au ascuns oamenii de pe toate continentele, şi cei din ţara noastră,  în scorburile stâncilor, în prăpăstiile şi în crăpăturile pământului, ca să afle scăpare vieţii lor înaintea semănătorilor de moarte europeni? Iar aceşti semănători de moarte sânt chiar acei mai-mari, acei idoli ai oamenilor ce stau la masa acestei lumi pe locurile din faţă şi care râd de Hristos ca de un cerşetor din colţul mesei.

Apoi, cum mai proroceşte Isaía, îşi vor sfărâma oamenii şi neamurile toţi idolii lor, de frică în faţa slavei Unuia Dumnezeului ceresc, şi îşi vor părăsi toţi dumnezeii lor mincinoşi şi nu se vor mai închina celor deşarte¹ şi liliecilor.

E limpede că prorocul înţelege aici prin „cârtiţe¹” pe acei mai-mari ai oamenilor care nu vor să ştie nici de Dumnezeu, nici de împărăţia cerească, ci îi învaţă pe oameni să trăiască în întunericul acestei lumi, gândind pământeşte şi hrănindu-se cu pământ. Iar prin „lilieci,” prorocul înţelege oamenii ce se tem de strălucirea lui Hristos şi se ascund în întunericul peşterilor strâmte, întunecate şi reci ale ideilor lor.

În cele din urmă, Isaía încheie înfricoşata sa prorocie cu această luare-aminte: „Conteniţi vouă de la omul carele răsuflă cu nările lui, căci în cine s’a socotit?” (Isa. 2:22). Vrea să le spună tuturor celor ce pot să audă şi să înţeleagă, deci şi vouă, sârbilor: Nu vă mai încredeţi în oamenii muritori şi neputincioşi. Întoarceţi-vă la Dumnezeul cel Viu, întru Care este mântuirea. Cine v’a înşelat pe voi, sârbilor, să-l împingeţi pe Mântuitorul Hristos în colţul mesei voastre, iar locurile din faţă să le oferiţi străinilor trufaşi şi nechibzuiţi, semănătorilor de moarte? Oare iarăşi vreţi să fiţi înşelaţi? Alegeţi moartea sau viaţa. Şi să ştiţi că de vă veţi scula iarăşi împotriva lui Dumnezeu, după socoteala mincinoşilor idoli ai „culturii,” se va scula şi Dumnezeu împotriva  voastră. Şi atunci, copiii voştri, tremurând de frică în prăpăstiile şi în crăpăturile pământului, vor cunoaşte mărirea slavei Domnului Dumnezeu, Ziditorul şi Atotţiitorul. Dar cu preţ scump, mai scump decât cel plătit de voi. Amin!

(Sf. Nicolae Velimirovici – „Prin fereastra temniței”, în traducere din limba sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu, Ed. Predania, București, 2009, http://www.predania.ro)

Acest articol a fost publicat în Prin fereastra temniței și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s