Cap. VI – O sută de capete de învățătură despre iubirea lui Hristos: 41-50 („Casiana – învățătură despre iubirea in Hristos”)

41) Fiica mea, sunt unii care iau uşor păcatul Evei. „Ce mare lucru dacă a luat dincarte fructul oprit?” spun ei. Dar spun aşa nu numai ca s-o îndreptăţească pe strămoaşă, ci şi pe ei înşişi, cei înşelaţi de păcat. „Tatăl minciunii” l-a numit mincinos pe Dumnezeu, iar Eva l-a crezut! Dar nu-i cumplit lucrul acesta? „N-o să muriţi, aşa cum v-a spus Dumnezeu” i-a strecurat el femeii, „ci de îndată ce-o să gustaţi din fructul oprit o să fiţi dumnezei ca El”. Dacă ar fi spus: o să fiţi dumnezei ca mine, ar fi fost mai aproape de starea de fapt a lucrurilor. Femeia a crezut că Dumnezeu minte! A crezut că diavolul spune adevărul! Toată lucrarea aceasta a despărţirii de Dumnezeu şi apropierii de începătorul minciunii (cu alte cuvinte pierderea iubirii, agonisirea dorinţelor trupeşti) se iscase în sufletul Evei încă înainte ca ea să se apropie de fructul oprit. Sufletul închipuie, trupul îndeplineşte.

42) Odată ce au rămas lipsiţi de iubirea lui Dumnezeu, singura iubire adevărată, oamenii au început să numească „iubire” toate patimile şi poftele lor. Au numit „iubire” pofta cărnii, nesaţul de avuţii, curiozitatea iscoditoare, unirea trupească, grija de multe, setea de putere şi stăpânire, goana după onoruri. Şi ei numesc „iubire” toate acestea din pricina uneltirilor Satanei, care vrea să-i facă să uite de adevărata iubire, iubirea cerească, singura care nu e înşelătoare. Şi ei sunt asemeni unui prizonier care închis în celula lui, îşi rupe în bucăţele coltucul de pâine negru şi amar, dând fiecărei fărâmituri numele bunătăţilor de la ospeţele de odinioară, cu care se desfăta pe când era liber. Aşa, amăgindu-se singur, înghite pâinea cumplită a închisorii.

43) Aceste dorinţe fără de număr, vlăstare ale poftei trupeşti, nu vor putea niciodată să ţină locul adevăratei iubiri, nici să-i facă pe oameni fericiţi. Dimpotrivă, sporesc nenorocirea lor, pentru că ceea ce-i ademeneşte de departe, de aproape îi scârbeşte. Roză pare, după floare – după fruct, e mătrăgună. Puzderia de dorinţe fărâmiţează inima omului, iscând lupte lăuntrice, ca şi lupta dinafară, între fiii omului. Acest lucru îl arată în chip minunat Apostolul lui Dumnezeu. Iată ce spune lacov, fratele Domnului: „De unde vin războaiele şi de unde certurile între voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi, ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi… Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri.” (Ioan 4,l-3) Şi Petru: „Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului” (Petru 2,11). Şi Pavel:  „În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului” (Gal. 5,6). Aşa ne învaţă ei, precum şi multe altele asemenea.

44) Fiica mea, odată cu iubirea oamenii au pierdut şi conştiinţa adevărului. Căci dragostea şi adevărul sunt de nedespărţit. Şi de aceea, după cum mulţimea de dorinţe a înlocuit iubirea, la fel şi mulţimea ideilor mincinoase a înlocuit adevărul, iar zeii mincinoşi pe singurul Dumnezeu adevărat. Oricărei dorinţe omeneşti îi răspunde câte o zeitate mincinoasă. Acest lucru apare limpede în toate mitologiile, mai ales în cea a grecilor, care a fost elaborată în chip amănunţit de către poeţi care au şi răspândit-o din păcate. Patimile şi poftele omeneşti s-au întins şi asupra zeilor, şi oamenii „s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Rom. 1,2l-22). Ori, nebunia aceasta e mai primejdioasă decât celelalte.

45) Cu cele trei pofte care le-a stârnit în sufletul Evei, ca să scoată de acolo iubirea, duhul cel rău l-a ispitit şi pe Mântuitorul, în pustie. Anume: dorinţa de îndestulare trupească, dorinţa de cunoaştere şi dorinţa de stăpânire. Acestea toate însă, fără Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu şi a iubirii Sale. Dar Iisus l-a izgonit de la Sine, aşa cum nu a făcut Eva: „Piei, satano” (Mat. 4,10).

46) Iată ce a făcut Fiul lui Dumnezeu pentru oameni, chiar de la începutul lucrării Sale mântuitoare. Iar la sfârşit, Iisus le spune ucenicilor: „Vine stăpănitorul acestei lumi (adică prinţul minciunii şi al tuturor dorinţelor amăgitoare). El nu are nimic în Mine” (Ioan 14,30), nici una din aceste dorinţe ale noastre, între Dumnezeu şi Satan este o depărtare la fel de mare ca de la iubire la poftele amăgitoare.

47) Iubirea nu-i doar un simţământ ci ea este regina tuturor simţămintelor nobile şi ziditoare. „Pe bună dreptate iubirea a fost numită maica virtuţilor” zice fericitul Teognost al Edesei. Toate celelalte simţiri înalte şi frumoase sunt asemenea unor domniţe împrejurul reginei. Şi Apostolul le scrie Colosenilor că dragostea este desăvârşirea: „Dragostea este legătura desăvârşirii” (Col. 3,14). Iar către Tesaloniceni: „Domnul să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu” (I Tes. 3,5). Dragostea este calea care duce cel mai repede în împărăţia cerurilor. Dragostea nimiceşte depărtarea dintre Dumnezeu şi om.

48) Ascultă şi această taină, fiica mea: Pentru că este persoana desăvârşită, Dumnezeu este şi iubirea desăvârşită; pentru că este persoana desăvârşită, Dumnezeu este şi adevărul desăvârşit; pentru că este persoana desăvârşită, Dumnezeu este şi viaţa desăvârşită. De aceea a rostit  Hristos cuvintele care au cutremurat lumea: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), înţelegând prin cuvântul „cale” tot iubirea. Iar iubirii – cale, i-a fost dată întâietatea, pentru că numai prin iubire poţi dobândi adevărul şi viaţa. Apostolul Domnului a mai spus: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema!” (I Cor. 16,22). Şi cum să nu fie blestemat cel lipsit de iubire, lipsit aşadar şi de adevăr, şi de viaţă? Unul ca acesta se osândeşte singur.

49) Trupul nu poate nici să iubească, nici să urască. Trupul nu poate iubi alt trup. Puterea dragostei este a sufletului. Când sufletul iubeşte un trup, aceea nu este iubire, ci poftă, dragoste necurată. Când un suflet iubeşte alt suflet, dar nu în Dumnezeu, aceea este fie admiraţie, fie milă. Iar când un suflet iubeşte un suflet întru Dumnezeu, dincolo de înfăţişarea trupească, de urâţenie sau de frumuseţe, aceea este dragostea cea adevărată, fiica mea, în care afli viaţa.

50) Cel cunoscător atrage prin ştiinţă, cel bogat prin bogăţie, cel frumos prin frumuseţe; un artist atrage prin arta sa. Şi atrage fiecare la sine o oarecare mulţime de oameni, mai mulţi sau mai puţini. Numai dragostea îi atrage pe toţi deopotrivă. Chemarea iubirii este nesfârşită, înţelepţi şi proşti, bogaţi şi săraci, frumoşi şi urâţi, sănătoşi şi bolnavi, tineri şi bătrâni, toţi vor să fie iubiţi. Ori Hristos i-a cuprins în dragostea Sa pe toţi oamenii, şi i-a cuprins şi pe cei morţi, care sunt de mult praf şi ţărână, pe cei daţi cu totul uitării.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Casiana - învățătură despre iubirea în Hristos și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s