Cap. VI – O sută de capete de învățătură despre iubirea lui Hristos: 31-40 („Casiana – învățătură despre iubirea in Hristos”)

31) Iubirea este bucurie. Preţul ei este jertfa. Iubirea este viaţă, iar preţul vieţii este bisericaiubirea.

32) Iubitorii de bogăţii, de putere şi de glorie, caută mereu alţi şi alţi oameni ca să-şi îndestuleze aşa zisa lor, nesocotita lor iubire. Aceştia sunt mereu gata să sacrifice iubirii lor, totul – totul, în afară de ei înşişi. Singurul lucru de care se tem e să fie în slujba altora, să se jertfească ei pentru alţii. Prinţii acestei lumi şi căpeteniile oamenilor au trimis la moarte legiuni întregi numai ca să-şi câştige ei glorie şi avuţie. Iată lucrarea Satanei, ucigaşul de om. Cu totul alta e lucrarea Domnului nostru, prietenul omului, care a coborât de pe tronu-I ceresc şi plin de slavă pentru a arăta prin slujirea Sa şi prin jertfa de Sine, cât de mare e iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Iubirea lui Hristos e pilda celei mai mari îndrăzneli, în faţa acestei vitejii tremură moartea şi iadul.

33)  Să privim acum fiică, spre zorii omului. Câtă vreme a avut în Sine dragostea de Dumnezeu, Eva era ascultătoare, îl iubea pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul ei, cu o iubire sfântă. Dragostea pentru Adam şi pentru splendorile Raiului pălea în faţa acestei iubiri. Ce iubea, iubea pentru dragostea lui Dumnezeu, iubea în Dumnezeu. Nu socotea vrednic de iubire nimic ce n-ar fi fost scăldat în lumina Ziditorului. Sufletul ei, îmbrăcat în veşmântul uşor, străveziu, al trupului, era plin de dulceaţa dragostei dumnezeieşti, în iubirea ei pentru Domnul Dumnezeu, putea să se ia la întrecere cu Heruvimii. Nici o dorinţă străină de Dumnezeu nu-şi făcea loc în inima ei, nu-i tulbura cugetul. Trăia şi respira în iubirea lui Dumnezeu şi era fericită. Aşa era mama neamului omenesc, aşa era şi Adam, strămoşul nostru.

34) Adam şi Eva erau dumnezei, mici dumnezei, cum sunt şi îngerii în ceruri. Să nu te sperii de aceste cuvinte, fiica mea; le găseşti adesea în sfintele cărţi al dreptei credinţe. Şi însăşi Sfânta Treime mărturiseşte că Adam şi Eva erau dumnezei: „Să facem om după chipul nostru” (Fac. 1,26). Mai târziu, proorocul David a spus, şi mai desluşit: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81,6). Aceste cuvinte au fost rostite şi pecetluite de buzele Mântuitorului lumii: „Dumnezei sunteţi” (Ioan 10,34). Pe acest temei sfătuieşte Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Să ne deschidem cu totul în faţa Domnului, ca să-L primim cu totul în noi şi prin El să fim dumnezei”. Aşa spun şi mulţi alţi teologi de duh insuflaţi ai ortodoxiei.

35) Câtă vreme vederea lui Dumnezeu ardea în sufletele lor, Adam şi Eva au fost cu adevărat dumnezei, în măsura .în care Domnul le hărăzise să existe din iubirea Lui. În răspunsul Său la întrebarea prostească a saducheilor, Mântuitorul spune: „La Înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Mat. 22,30). Ori, îngerii au fost numiţi prin gura Proorocului „dumnezei”: „Dumnezeu a stat în dumnezeiscă adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Ps. 81,1).

36) Ce fel de dumnezeu ar fi acela, cât ar fi el de mic, care n-ar fi stăpân pe faptele lui? Vezi însă că singur Marele Dumnezeu îşi foloseşte bine libertatea. Satan, un dumnezeu mic, cu libertatea ce-a avut-o şi-a făcut rău şi sieşi şi altora. Dar tocmai asta au făcut şi strămoşii neamului omenesc! Şi de cum şi-au pierdut iubirea, duhul lor a şi fi fost lovit de orbenie. Păcătuind, nu mai eşti liber: dacă Eva ar fi rămas în dragostea lui Dumnezeu ar fi dat naştere, cu Adam împreună, unor prunci „nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă  bărbătească, ci de la Dumnezeu” (Ioan 1, 13).

37) Numai o clipă de uşurătate şi Eva, prietena lui Dumnezeu, a şi căzut în capcana strâmbătorului de libertate. Satan, vrăjmaşul lui Dumnezeu, arhanghelul ajuns „tatăl mincinunii, ucigătorul de oameni” (Ioan 8,44), a înşelat-o, picurându-i în urechi şoaptele lui
mincinoase. I-a spus: „Hai, mâncaţi din rodul pomului oprit! Atunci or să vi se deschidă ochii, o să fiţi ca Dumnezeu. Dumnezeu ştie asta, şi tocmai de aceea v-a oprit, ca să nu ajungeţi ca El. E gelos, nu vrea să aibă vreun rival”. Urechile Evei s-au plecat la aceste vorbe, vederea-i duhovnicească s-a tulburat, cugetul i-a fost cuprins de nedumerire. Şi s-a încrezut în uneltitorul — împotriva lui Dumnezeu! A dat crezare minciunii împotriva adevărului! L-a urmat pe ucigaşul de om – împotriva iubitorului de om! Şi, de cum s-a încrezut în şarpele cu chip înşelător, în minciuna învăluită, sufletul ei şi-a pierdut armonia, strunele muzicii duhovniceşti din sine s-au rupt, iubirea pentru Ziditorul, pentru Dumnezeul iubirii, s-a stins.

38)  Apa tulbure nu poate oglindi un chip. Nici Eva nu-L mai poate vedea pe Dumnezeu în oglinda întunecată a sufletului său. Se uită la pomul cunoştinţei binelui şi răului. Se uită şi în sufletu-i tulbure: nu-L mai vede pe Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat-o singură. Pe Dumnezeu şi pe diavol nu-i poţi cuprinde în una şi aceeaşi privire! În cine să-şi mai afle Eva un reazem acum? Nu-l mai are decât pe Satana. Nu mai are decât ochi trupeşti. Se uită cu ochii aceştia şi vede: fructul oprit e bun la mâncare, e frumos la vedere, mai dă şi ştiinţă! Vai însă! Dă nu numai cunoştinţa binelui, ci şi a răului. Iar amestecul de bine cu rău dă naştere numai la rău, nu şi la bine. În locul iubirii, viaţa Evei se umple acum de trei dorinţe: dorinţa trupului, dorinţa de stăpânire şi dorinţa de iscodire. L-a pierdut pe Dumnezeu şi acum caută să se sprijine de lucruri. Lipsa lui Dumnezeu i-a lăsat însă în suflet un gol pe care nu-l poate umple nici cu lumea întreagă, de-ar fi a sa.

39) Odată despărţiţi de iubirea lui Dumnezeu, pe Adam şi pe Eva i-a cuprins frica – tovarăşa nedespărţită a păcatului. S-au văzut goi. Cât rămăseseră în dragostea lui Dumnezeu, Dumnezeu strălucea într-înşii ca în nişte lăcaşuri ale Sale sfinte. Pe dinafară erau înveşmântaţi în lumină, nici nu băgau de seamă că au trup. Înainte de a păcătui nu-i stingherea faptul că sunt goi, nu se ruşinau. Dar când s-au încuibat în ei cele trei dorinţe, înlocuind iubirea, vederea lor în duh s-a întunecat şi ei au început să-şi vadă trupurile cu ochi trupeşti. Când sufletul se goleşte, când e lipsit de duhovniceasca bucurie, el nu mai poate vedea decât ce-i arată ochii trupeşti.

40)  Pomul cunoştinţei purta şi roade ale binelui, şi roade ale răului, amestecate. Cele ale răului îmbiau, cum e felul lor, nu prin dulceaţă, ci prin frumuseţea dinafară, prin culorile lor ţipătoare. Stârnită de curiozitate, femeia a luat şi a mâncat mai întâi din fructul răului, apoi dintr-al binelui. De aceea l-a zămislit mai întâi pe Cain cel rău, apoi pe Abel cel bun. Şi după ei s-au născut mai departe, de-a lungul veacurilor, din neam în neam, când răi, când buni. De aici atâtea înfruntări, lupte şi războaie care au umplut istoria omenirii. Istoria lumii nu este altceva decât un uriaş pom al cunoştinţei binelui şi răului.

Acest articol a fost publicat în Casiana - învățătură despre iubirea în Hristos și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s