Scrisoarea a X-a („Prin fereastra temniței”)

Credinţa temătoare e credinţă fără valoare. Cuvântul temător e sunet sec.biserica

Hristos a vorbit ca unul ce are putere,nu în şoaptă precum fariseii şi păcătoşii.

Cuvintele lui Hristos sânt ca nişte lumânări aprinse în întunericul acestei lumi. Cuvintele tuturor filosofilor s’au stins deja, ori se vor stinge. Chiar şi o adiere neînsemnată e în stare să le stingă. Dar nici pe pământ, nici în cosmos, nu se află vreo furtună care ar putea stinge lumina lui Hristos.

De aceea, numai El a putut spune ceea ce, niciodată, nimeni  altul dintre muritori nu a îndrăznit să spună: „Cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele mele nu vor trece” (Mat. 24:35, Mar. 13:31, Lc. 21:33).

Şi cu cât sânt furtunile mai puternice şi vânturile mai tari, cu atât mai limpede ard flăcările cuvintelor lui Hristos. De aceasta s’au încredinţat apostolii în furtuna de pe iezerul Ghennisaretului. Când s’a iscat dintr’o dată furtuna, s’a făcut atât de mare încât valurile intrau în corabie, şi atunci Andréi, înspăimântat, nu a strigat către Pétru: „Frate Pétre, scapă-mă!” Nici Fílipp nu l-a strigat pe Vartholoméi în ajutor, nici Matthéi pe Thaddéu. Ei ştiau că sânt oameni simpli, şi că puterea lor este nimic înaintea dezlănţuirii stihiilor naturii. Ci toţi, într’o clipă, şi-au îndreptat ochii spre El, spre Iisus, şi ca dintr’o singură gură au strigat către El: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim!” (Mat. 8:25).  Atunci El s’a sculat, şi a certat marea şi vântul: Taci, amuţeşte! (Mar. 4:39) – şi, dintr’o dată, s’a făcut o mare linişte.

Şi ucenicii au văzut şi au ştiut că cuvintele lui Iisus nu sânt cuvintele unui om neputincios, ci cuvintele Dumnezeului cel Atotputernic.

 Oare nu am dobândit şi noi această încredinţare apostolească în furtuna războiului trecut? Oare nu am privit neputincioşi unul la altul, neaşteptând ajutor unul de la celălalt? Şi, oare, în marea primejdie şi spaimă, nu ne-am amintit de El, Iisus Hristos, Cârmaciul corăbiei universului, şi, oare, nu am strigat către El: Doamne, izbăveşte-ne, căci pierim!?

Chiar dacă nu toţi sârbii au ştiut să îşi aducă aminte de El ca ajutător, mulţi, foarte mulţi şi-au adus aminte şi au strigat: „ Doamne Iisuse, izbăveşte-ne, căci ne afundăm! Şi El s’a sculat, şi a ameninţat cumplita furtună, şi s’a aşternut o linişte mare.

Îi vom fi oare recunoscători, fi-vom oare? Ori vom pricinui, cu uitarea noastră de Dumnezeu binecunoscută în vremurile bune, o altă furtună mai cumplită, o şi mai pierzătoare furtună a războiului? Iată, aceasta este sarcina noastră de acum, pe care Dumnezeu nea dat-o – să o ducem la bun sfârşit şi să ne facem vrednici de ea. Mă  cutremur cu totul de ce va veni asupra noastră dacă nu ne vom face vrednici.

Vai, fraţilor, să nu repetăm nereuşita şi căderea noastră din perioada dintre cele două mari războaie, ca să nu ne arunce din nou soarta sub piatra de moară a tuturor grozăviilor pământeşti şi subpământeşti, sub o piatră de moară mai aspră şi mai colţuroasă decât cea de sub care abia am ieşit, târându-ne şi plini de răni!

Să nu-i plângă Dumnezeu şi pe sârbi precum îi plângea odinioară pe evrei, zicând: „Bătut-am pre ei, şi nu i’a durut” (Ier. 5:3).

Ne-am luat după europeni, care de mult au declarat război lui Hristos; i-am urmat precum umbra cămilei urmează cămila.

Cele mai cunoscute cuvinte ale Domnului le-am lepădat din sân şi de pe buze. Am vrut să stingem nestinsele Lui lumânări; în schimb, le-am stins pe ale noastre. Şi abia când, în întuneric şi în vifor, ne-am pomenit înaintea încă unui milion de noi morminte ale sârbilor, ne-am adus aminte şi ne-am ruşinat. Ne-am adus aminte de multe din cuvintele Lui pe care le lepădasem sub fermecătoria neagră a europei. Şi, pentru că au fost fermecaţi, mulţi sârbi au călcat în picioare mărgăritarul lui Hristos dinaintea lor şi s’au pornit, în vremea Iugoslaviei, asupra slujitorilor lui Hristos ca să îi sfâşie.

O, de ne-am fi adus aminte în vreme de pace şi libertate de aceste cuvinte preţioase ale Lui: „Cereţi, şi se va da vouă; căutaţi, şi veţi afla; bateţi, şi se va deschide vouă” (Lc. 11:9).

O, de am fi cerut şi am fi căutat de la Dumnezeu, în loc să fi răpit şi să fi furat unul de la altul! O, de am fi bătut la uşa milostivului Părinte ceresc, în loc să fi forţat şi spart uşa vecinilor noştri!

Sau, de pildă, dacă ne-am fi legat să păzim până la capăt măcar această poruncă a Lui: „Toate câte voiţi să facă vouă oamenii, asemenea faceţi şi voi lor; că aceasta este legea şi prorocii” (Mat. 7:1) – dacă am fi păzit măcar acest cuvânt, poporul nostru ar fi fost lumină tuturor popoarelor, statul nostru – pildă, viaţa noastră – cântare, oraşele noastre – curăţenie, satele noastre – sfinţenie, fa-  milia noastră – Biserică a Sfântului Duh, fiecare inimă sârbească – altar al tainei lui Hristos.

Dar, vai, Dumnezeule! – noi i-am urmat pe cei ce se aseamănă mormânturilor celor văruite, carile din afară se arată frumoase, iar dinlăuntru pline sânt de oasele morţilor şi de toată necurăţia (Mat. 23:27) şi care s’au ţinut de răstălmăcirea diavolească a cuvintelor lui Hristos, adică: „Tot ce vrei să-ţi facă ţie oamenii, să nu faci tu oamenilor, şi tot ce nu vrei să-ţi facă ţie alţii, să le faci tu altora.” Iată de ce Europa a ajuns să trăiască încă o noapte de iad. Şi noi, cu Europa. Amin!

(Sf. Nicolae Velimirovici – „Prin fereastra temniței”, în traducere din limba sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu, Ed. Predania, București, 2009, http://www.predania.ro)

Acest articol a fost publicat în Prin fereastra temniței și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s