6 mai – Sf. Prooroc Iov; Sf. Mc. Varvar; Sf. Varvar tâlharul (Proloagele de la Ohrida)

6 mai

• Pomenirea Sfântului, dreptului şi mult-pătimitorului Prooroc Ioviov

Sfîntul şi dreptul Iov era din fiii lui Isav, a cincea generaţie după Avraam. El a trăit la marginea dintre Arabia şi Idumeea, cu aproape două mii de ani înainte de Mîntuitorul Hristos. Numele tatălui lui era Zaret, iar al maicii sale Vosora. Numele lui mai întreg era însă lovav. Iov a fost un bărbat cinstit, drept şi temător de Dumnezeu, şi de asemenea foarte bogat. În anul al şaptezeci şi nouălea al vieţii sale Dumnezeu a îngăduit să cadă asupra lui cumplite ispite aduse de Satan, aşa cum ni se spune în amănunţime în Cartea Iov din Sfîntă Scriptură a Vechiului Testament. Intr-o singură zi, Iov şi-a pierdut toată uriaşa sa avere, şi în aceeaşi zi iau murit toţi fiii şi fiicele. După aceea el însuşi a căzut în nişte boli cumplite, trupul lui prefacîndu-se tot într-o rană din cap pînă în picioare. El, odinioară cetăţeanul cel slăvit, zăcea acum pe grămada de gunoi din afara cetăţii, curăţinduşi cu un beţigaş puroiul ce supura mereu din ranele lui. Dar Iov nu a murmurat împotriva lui Dumnezeu, nu a păcătuit nici cu inima şi nici cu buzele sale, ci a îndurat tot chinul cu răbdare pînă la sfîrşit. De aceea i-a răsplătit lui Dumnezeu dar peste dar, căci i-a întors deplin sănătatea, şi i-a dat bogăţii încă şi mai mari decît avusese înainte, dăruindu-i chiar să i se nască alţi şapte fii şi trei fiice, adică tot atîţia copii cîţi îi muriseră. Sfîntul şi dreptul Iov a trăit încă 170 după această mare încercare, ajungînd pînă la vîrsta de 248 de ani. In toţi anii vieţii lui pe pămînt dreptul Iov a adus neîncetată slavă lui Dumnezeu. Sfîntul şi Dreptul Proroc Iov este socotit de toată creştinătatea a fi ca pilda omenească supremă de suferinţă şi răbdare în încercările de Dumnezeu trimise sau îngăduite asupra oamenilor. Chinurile Dreptului Iov prefigurează Patima Mîntuitorului.

• Pomenirea Sfântului Mucenic Varvar

Acest Varvar a fost soldat în armata romană, în vremea lui Iulian Apostatul. Cînd Bacchus, comandantul împăratului, a pornit cu armata romană împotriva francilor, în ea se afla şi acest soldat Varvar, care în ascuns era creştin, în bătălie, din armata francilor s-a ridicat un oarcare viteaz, asemenea lui Goliat cel din vechime, care ia provocat pe romani să scoată şi ei un viteaz de al lor cu care acesta să lupte şi, învingînd unul, să se pună astfel capăt bătăliei. Comandantul Bacchus 1-a ales pe Varvar. Varvar a făcut rugăciune fierbinte în inimă către Domnul Dumnezeu, a ieşit, şi 1-a răpus pe uriaş. De aceea armata francă, care nu se aştepta la înfrîngere, s-a înspăimîntat şi s-a risipit, fugind în dezordine. Comandantul apoi a poruncit pregătirea unei sărbători mari, şi de asemenea aducerea de jertfe idolilor. Dar în timpul aducerii acestor necurate jertfe, Bacchus a aflat că Varvar se ţine departe. Fiind întrebat de ce, Varvar a declarat, pentru că este creştin. Comandantul a adus toate acestea la cunoştinţa împăratului, iar împăratul a trimis poruncă ca Varvar să fie dat la chinurile cele cumplite. Varvar le-a îndurat pe toate cu o vitejie nemaiîntîlnită, şi cu o linişte mai presus de înţelegere. In timpul torturilor lui s-au făcut minuni mari, şi mulţi ostaşi care au fost martori la ele au trecut la credinţa creştină. Printre ei s-a numărat însuşi comandantul Bacchus, cu Callimachus şi cu Dionisie. Toţi trei aceştia au fost decapitaţi pentru Numele lui Hristos, iar după ei a fost omorît şi Varvar, tot prin decapitare, la anul 362. Sufletele lor s-au înălţat la ceruri şi s-au sălăşluit la curţile cele veşnice ale lui Hristos, împăratul Nemuririi.

• Pomenirea Sfântului Varvar tâlharul

După ce a comis nenumărate nelegiuiri şi crime Varvar acesta a venit întru pocăinţă cu plîns mult, şi în primii trei ani ai pocăinţei sale şi-a luat asupra sa să meargă numai pe brînci, în patru labe, şi să mănînce cu cîinii. Apoi, în următorii doisprezece ani el şi-a luată asupră-şi să vieţuiască singur în adîncul pădurii gol de haine, fără acoperiş şi fără nici o hrană, afară de iarbă şi frunze. Sfinţii îngeri ai lui Dumnezeu i-au vestit atunci că iertate au fost păcatele lui în ceruri. Unii neguţători, călătorind prin acea pădure, 1-au văzut pe Varvar de departe, şi crezînd că este animal, iar nu om, 1-au săgetat cu arcul. Murind, Varvar i-a rugat mult să vestească primului preot al lui Dumnezeu ce le va ieşi în cale, cele despre el. Preotul a sosit şi 1-a îngropat pe Varvar cu cinste. Din trupul lui a început să curgă mir binemiresmat, care vindeca felurite boli şi dureri ale oamenilor.

Cântare de laudă la Dreptul Iov, multpătimitorul rob al Domnului

Să-mi spui mie, frate, cîtă suferinţă poţi îndura,

Iar eu te voi înştiinţa în ce măsură eşti om adevărat.

Pe Dreptul Iov, bogat şi plin de slavă,

Satan l-a aruncat pe o grămadă de gunoi,

Acoperindu-l cu bube din cap pînă-n picioare.

El cumplită privelişte era şi clinilor şi oamenilor.

Toate avuţiile lui într-o singură zi au pierit,

Afară de a sa credinţă şi răbdare.

Cu aste două arme însă

El cu adevărat pe hidosul Satan l-a nimicit.

Dumnezeu din cer a privit la inegala bătălie,

Iar la urmă celui drept victoria i-a dăruit.

Cu victoria El i-a dăruit şi toate celelalte

Multe bogăţii mai întîi pierdute,

Şi din belşug i-a dăruit,

Pe invidiosul Satan crăpîndu-l astfel desăvîrşit.

Cugetare

Avva Isaia zicea despre sine:

„Mă văd pe mine ca un cal ce umblă fără călăreţ. Oricine îl află, îl încalecă şi îl mînă unde pofteşte. Cînd descăleca unul şi pleacă, un altul vine şi face asemenea, şi tot aşa.”

Acest mare nevoitor, despre care toţi spuneau cu uimire că a atins desăvîrşirea, grăia acestea despre sine ori din marea smerenie, ori din aducerea amintea timpului din viaţa lui în care fusese nedesăvîrşit.

Principalul este că aceste cuvinte sînt adevărate raportate la fiecare creştin care umblă, duhovniceşte vorbind, fără frîu şi la voia întîmplării. De îndată ce o patimă îl descăleca pe un astfel de om, o alta îi ia locul. De îndată ce vreuna îl plictiseşte şi îl oboseşte, lăsîndu-1 deznădăjduit, o alta îl încalecă cu speranţa deşartă că aceasta îi va aduce fericirea.

Un astfel de om duce lipsă de călăreţul care să îl ducă pe calea cea dreaptă a adevăratei destinaţii, fără nici o abatere la dreapta sau la stînga. Iar călăreţul care trebuieşte unui astfel de „cal,” singurul prietenos şi binevoitor ce trebuie întîmpinat cu bucurie nu este altul decît duhul creştinesc cel sfînt şi puternic.

Luare aminte

Să luăm aminte la înălţarea la ceruri a Domnului nostru lisus Hristos:

  • La cum mai întîi El a înviat cu trupul, iar apoi S-a şi înălţat cu trupul;
  • La cum după moartea oamenilor drepţi mai întîi sufletele lor se înalţă la ceruri, cîtă vreme trupurile lor rămîn în pămînt şi aşteaptă învierea cea de obşte, prefacerea lor întru duhovniceşti cea de obşte, şi înălţarea cea de obşte.

Predică

Despre puterea pe care Dumnezeu a dat-o cuvintelor prorocilor – „De aceea, aşa zice Domnul Dumnezeul puterilor: ,«Pentru că voi grăiţi asemenea vorbe, iată voi face cuvintele Mele foc în gura ta, iar pe poporul acesta îl voi face lemne şi-l va mistui focul acesta»” (Ieremia 5: 14).

Vedeţi, fraţilor, că efectul cuvintelor lui Dumnezeu este diferit, în funcţie de cît de diferiţi sînt şi oamenii care îl ascultă. Cuvîntul lui Dumnezeu este ca focul de care se bucură omul cel ce a obosit de îngheţul şi frigul acestei lumi; dar cuvîntul lui Dumnezeu este şi ca focul cel care îl arde pre păcătosul care s-a prea încălzit de această lume stricăcioasă şi deşartă.

Sfinţii noştri Părinţi cei încercaţi ne-au lăsat dovezi tari că numai Numele lui Hristos, Cel Care aduce bucuria, puterea şi răcorirea credicioşilor, poate să ardă duhurile necurate ca şi un foc viu.

Aşa stau lucrurile şi cu orice cuvînt rostit de Dumnezeu. Pentru unii el aduce alinare, pentru alţii, nervozitate; unora le potoleşte mînia, pe cînd altora le-o sporeşte; pe unii îi face să se umple de uimire plină de reverenţă, iar pe alţii de obrăznicie şi dispreţ.

Celor sănătoşi cuvîntul lui Dumnezeu le este ca mierea; iar celor cu duh nesănătos, le este ca pelinul.

Dar de ce să fie făcuţi oamenii ca nişte lemne pe care să le mistuie focul? Oare sînt oamenii vinovaţi dacă bătrînii cei fără de Dumnezeu şi proorocii mincinoşi îi înşeală şi îi duc la pierzare? Răspuns: cu adevărat, oamenii nu sînt la fel de vinovaţi precum sînt bătrînii poporului şi proorocii, cu toate acestea şi ei sînt vinovaţi într-o măsură nu mică. Căci poporul cel simplu nu este niciodată lipsit de către Dumnezeu de lumina conştiinţei, de putinţa de a distinge limpede între bine şi rău; această lumină vine la popor prin intermediul propriei lor conştiinţe, şi prin predicarea Cuvîntului lui Dumnezeu. Astfel, poporul are putinţa să vadă, şi să nu urmeze cu orbire povăţuitorilor celor orbi, care îi duc pe cărări străine, înstrăinîndu-i de Dumnezeu şi de Legea Lui.

Fraţilor, Dumnezeu drept este, El cunoaşte măsura greşelilor fiecăruia, El nu îngăduie ca cel ignorant şi foarte mic să ia aceeaşi pedeapsă ca cel foarte mare şi foarte învăţat.

O, Atotvăzătorule Sfinte Doamne, Cela Ce cunoşti inimile şi rărunchii, ajută-ne nouă şi nu ne lăsa pe noi să fim povăţuitori orbi altora, sau următori orbi orbilor, ci ne întăreşte inimile ca, de sîntem povăţuitori sau povăţuiţi, doar Ţie şi numai Ţie să-Ţi urmăm ca robi credincioşi pururea. Căci a Ta este slava şi mulţumirea în veci, Amin!

Acest articol a fost publicat în Proloagele de la Ohrida și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s