Așezământul al III-lea – Curățirea

După acest cuvânt, minunatul sfânt al lui Dumnezeu tăcu. Atunci, Athanásie monahul îl întrebă:

– Spune nouă, Părinte Igumen, câtă vreme trebuie omul să se căiască pentru un păcat, cât să se gândească la el?

Pe chipul aspru al Sfântului Náum s’a ivit un zâmbet blând, şi a răspuns aşa:

– Despre aceasta voiesc să vorbesc chiar acum, duhovnicescule fiu. Răspunsul la întrebarea ta se găseşte în al treilea aşezământ, cel al curăţirii.

Curăţirea, fraţi monahi, urmează după pocăinţă – şi anume, după pocăinţa cea mare şi desăvârşită. Pocăinţa cea mică este ca o scărpinare a rănii ce-l arde şi îl mănâncă pe om. Curăţirea este tămăduirea rănii.

De îndată ce omul se pocăieşte cu adevărat de păcatele făcute, are două dorinţe: să şteargă cumva din trecut negrele sale păcate şi să nu le mai săvârşească niciodată. Cum îşi va şterge omul păcatele din zilele cele de demult, din vremile care nu se întorc? Priviţi lacul cel mare de dinaintea noastră! Poate, oare, un om ce stă pe acest ţărm al lacului să spele o pânză de pe celălalt ţărm?

Zilele ce s’au dus nu se află sub stăpânirea noastră, ci sub stăpânirea lui Dumnezeu. Şi numai Unul Dumnezeu, Atotţiitorul, poate spăla şi albi zilele noastre negre din trecut. Singur Dumnezeu poate ierta păcatele şi le poate şterge din viaţa noastră.

Curăţirea de păcate o face Însuşi Dumnezeu, prin Duhul său cel Sfânt. Domnul lucrează, cu dragoste, curăţirea tuturor celor care i-o cer.

Precum maica îşi spală cu bucurie şi cu dragoste pruncul care a căzut în noroi şi s’a murdărit, ce vine plângând şi-o roagă să-l spele şi să-l curăţească, aşa şi milostivul nostru Tată ceresc îi curăţeşte pe păcătoşii ce strigă către El, întinaţi fiind.

În cele din urmă, numai Unul Dumnezeu cel Viu poate să ierte păcatele şi să le şteargă din viaţa noastră, numai El poate mai vârtos decât zăpada să albească sufletul nostru, după cuvintele psalmistului. Dar Bunul Dumnezeu ne-a poruncit şi osteneală pe măsura puterii şi înţelegerii noastre. Fiul lui Dumnezeu a arătat limpede ce voieşte sfânta voie a lui Dumnezeu ca voia noastră să facă şi să înfăptuiască.

Osteniţi-vă cu postul, cu rugăciunea, cu milostenia, cu plângerea, cu iertarea păcatelor celorlalţi, cu înfrânarea, curăţia trupească şi duhovnicească, cugetarea la Dumnezeu, cu pomenirea morţii şi a înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu, cu cugetarea la fericirea veşnică a dreptului şi la cumplitele munci ale păcătosului în iad, şi cu toate celelalte poruncite în Evanghelie, de Sfinţii Părinţi ai Bisericii tâlcuite şi în pilde înfăţişate.

Toate acestea – toate, de la cele mai mari până la cele mai mici -, slujesc la curăţirea sufletului de păcate.

Celui ce trece una dintre acestea cu vederea, cu anevoie i se vor vindeca rănile păcatului. Trezirea înseamnă vederea rănilor sufletului. Pocăinţa înseamnă tăierea şi deschiderea acestora. Curăţirea înseamnă că omul a făcut totul să scoată tot puroiul din rană, ca aceasta să se poată tămădui.

Şi atâta vreme cât rănile sufletului nu se vor tămădui, Părinte Athanásie, trebuie să ne căim şi să ne curăţim, şi fie de vrem fie de nu vrem, să ne gândim la aceste răni. Ai întrebat cât trebuie să se căiască omul. Câtă vreme rănile nu se curăţesc şi nu se vindecă pe deplin, şi până ce nu piere urma lor!

Căci căinţa este deschiderea neîncetată a rănilor sufletului. Rănile nu se pot curăţi de puroi dacă nu le deschidem mereu. De aceea, nu poate fi curăţire fără pocăinţă.

Când rănile s’au curăţit şi s’au vindecat pe deplin, atunci nu mai sânt răni, şi nici căinţă. Atunci încetăm a ne mai gândi la păcatele săvârşite. Aşa cum nu ne mai gândim la rănile ce le-am avut cândva pe trup şi acum s’au vindecat, aşa nu ne mai gândim nici la păcatele care au trecut şi care s’au şters din sufletul nostru. Dar şi cu toate ostenelile şi chinurile pentru curăţirea sufletului, nicicând nu ne-am curăţi fără puterea dătătoare de har a lui Dumnezeu. Iată pentru ce, în această mănăstire, călugării au în inima şi pe buze  rugăciunea neîncetată:

„Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!,”

pravilă pe care o ţin neabătut.

Fraţi monahi, fericiţi cei ce s’au trezit, îndoit fericiţi cei ce s’au pocăit, întreit fericiţi cei ce s’au curăţit!

Al treilea aşezământ pe care vi-l las este despre curăţire. Întreită fericire v’a dăruit Dumnezeu: întâia fericire – să vă puteţi mântui, a doua – să vedeţi în Împărăţia lui Dumnezeu mântuirea tuturor păcătoşilor care se pocăiesc, şi a treia fericire – că împreună cu voi să afle mântuire în Raiul cel dulce toţi monahii şi toţi închinătorii acestei mănăstiri, ce vor fi până la sfârşitul vremilor.

(Sf. Nicolae Velimirovici – „Cele IV așezăminte ale Sf. Naum al Ohridei”, în traducere din limba sârbă de Valentin-Petre Lică, Ed. Predania, București, 2008, http://www.predania.ro)

Acest articol a fost publicat în Cele IV așezăminte ale Sf. Naum al Ohridei și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s