4 mai – Sf. Mc. Pelaghia din Tars; Sf. Mc. Silvan, episcopul Gazei; Sf. Cuv. Nichifor (Proloagele de la Ohrida)

4 mai

• Pomenirea Sfintei Muceniţe Pelaghia din Tarspelaghia

Pelaghia s-a născut în cetatea Tarsului din părinţi păgîni, dar bogaţi şi slăviţi. Auzind despre Hristos şi despre mîntuirea sufletului de la alţi creştini, ea a ars de iubire penru Mîntuitorul şi s-a făcut creştină cu de-amănuntul. Dar acelea erau şi timpurile cumplitelor prigoane contra creştinilor. S-a întîmplat că împăratul Diocleţian însuşi a sosit la Tars. În timpul şederii împăratului acolo, fiul împăratului şi moştenitorul tronului imperial s-a îndrăgostit fără întoarcere de Pelaghia şi a voit să o ia de soţie. Pelaghia i-a răspuns prinţului prin maica ei, care era o femeie rea, că ea deja este logodită cu Mirele Ceresc, Hristos Domnul. Apoi, fugind şi de mama ei cea rea, şi de lumescul moştenitor al tronului imperial, Pelaghia 1-a căutat şi 1-a aflat pe Inaltpreasfinţitul Linus, bărbat recunoscut pentru sfinţenia vieţii lui. Acesta a povăţuit-o bine pe fecioara Pelaghia în credinţa creştină şi a botezat-o. Apoi Pelaghia a împărţit săracilor toate marile ei comori şi toate hainele cele scumpe şi s-a întors la maica ei căreia i-a mărturisit că de acum este botezată. Aflînd despre acestea şi pierzînd cu desăvîrşire orice nădejde de a o vedea pe sfînta fecioară soţie a lui, moştenitorul imperial s-a străpuns cu o sabie, sinucigîndu-se. Maica cea rea şi-a denunţat fiica la împăratul, predîndu-i-o lui pentru judecată, împăratul a rămas fără grai văzînd frumuseţa fecioarei şi uitînd cu totul despre fiul lui, s-a aprins cu totul de necurata patimă pentru ea. Dar de vreme ce Pelaghia nu putea fi clintită din credinţa ei, împăratul a osîndit-o să fie arsă de vie în văpaia focului aprins într-un viţel de metal. Cînd torţionarii au sfîşiat hainele de pe ea, Pelaghia s-a însemnat cu seninul Sfintei Cruci, şi rostind rugăciuni de laudă şi slavă lui Dumnezeu, a intrat în viţelul de metal încins pînă la roşu de foc. Ea s-a topit acolo într-o clipeală de ochi, precum ceara. Astfel a luat cu cinste mucenicia fecioara Pelaghia, la anul 287. Rămăşiţele oaselor ei le-a dobîndit arhiereul Linus, şi le-a îngropat pe un deal, sub o piatră, în timpul împăratului Constantin Copronimul (741-775). În chiar acelaşi loc s-a ridicat o preafrumoasă biserică în cinstea sfintei fecioare şi muceniţe Pelaghia, care s-a jertfit pentru Hristos spre a fi veşnic alături de El în ceruri.

• Pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Silvan, Episcopul Gazei

Silvan a fost mai întîi militar, dar mai tîrziu, mînat de dragostea credinţei lui creştine, el a intrat în oştirea Împăratului cerurilor. Acuzat de convertirea paginilor la creştinism, el a fost torturat cu bestialitate iar mai apoi omorît prin tăierea capului împreună cu alţi patruzeci de soldaţi, la anul 311. Astfel s-au făcut aceştia cu toţii cetăţeni ai cerului.

• Pomenirea Sfântului Preacuvios Nichifor

La început Nichifor a fost romano-catolic, dar mai tîrziu el a îmbrăţişat ortodoxia. El a dus o viaţă de aspre nevoinţe ca monah la Muntele Athos, împreună cu înţeleptul Theolept. El a fost dascălul marelui Sfînt Grigorie Palamas şi a scris o lucrare despre rugăciunea minţii. El s-a înfăţişat cu pace înaintea Domnului în veacul al paisprezecelea. Sfîntul preacuvios Nichifor zicea:

„Adună-ţi mintea şi sileşte-o să intre în inimă şi să rămînă acolo. Cînd mintea ta s-a întărit în inimă, ea nu trebuie să rămînă goală, ci trebuie să rostească neîncetat rugăciunea: „Stăpîne Doamne lisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine păcătosul!” Niciodată să nu îngădui ca ea să se oprească din această lucrare. Făcînd astfel, tot lanţul virtuţilor se va sălăşlui întru tine: dragostea, bucuria, pacea şi toate celelalte. Şi aşa toate cererile tale care le vei aduce Domnului se vor împlini.”

Cântare de laudă la Sfânta Muceniţă Pelaghia

Pelaghia înaintea necuratului împărat

Stă la judecată ca un înger de lumină.

Împăratul cel cu chip de fiară către ea cată

Şi-i grăieşte:

„Diademă-mpărătească pe fruntea ta voi pune,

Dacă tu între femei îmi vei fi soţie.”

Pelaghia vitează răspunde:

„Ingreţoşător lucru îmi este a mă-nsoţi cu un păgîn.

Nicicînd, împărate, nu voi fi a ta.

Ce-mi oferi? Coroană de ţărînă?

Eu trei cununi de la Domnul meu am,

De la Hristos, veşnicul meu Mire.

Prima cunună-i a credinţei ce-am păzit;

A doua, a fecioriei ce-am păzit;

Şi-a treia a muceniciei mele este.

Nu mai zăbovi, hulitor împărat;

Zdrobeşte mai degrab’ ăst trup de ţărînă;

Zdrobeşte-l, taie-l, arde-l şi îl macină,

Ca sufletul meu mai curînd la nunta-mi s-ajungă.

Ca sufletul meu mai curînd faţa Mirelui meu să o vadă,

Faţa nemuritoare a Mirelui meu,

Mîntuitorului meu, Domnul.”

Cugetare

Tînărul lipsit de experienţă în războiul duhovnicesc lasă pe fundul fiecărei lui fapte bune să se strecoare slava deşartă şi părerea de sine. Dar soldatul încercat în acest cumplit război, în mijlocul vîltorii luptei contra patimilor aflîndu-se, nici o nădejde în sine nu-şi pune, ori în faptele lui bune, ci mai vîrtos sporeşte rugăciunea cu lacrimi, strigînd întru ajutorul lui Dumnezeu.

Avva Matoes zicea:

„Cu cît stă omul mai aproape de Dumnezeu, cu atît se vede mai păcătos.”

El mai zicea:

„Cînd eram tînăr, gîndeam cîteodată că am făcut vreun bine; acum că sînt bătrîn, văd că nici măcar un bine nu am lucrat cu adevărat vreodată.”

Dar oare nu zis-a însuşi Domnul nostru: „Nimeni nu este bun decît numai Unul Dumnezeu” (Matei 19: 17).

Deci dacă bun nu este nimeni decît numai Unul Dumnezeu, izvorul a tot binele, atunci cum ar putea fi bună vreo faptă care nu vine chiar de la Dumnezeu? Şi cum ar putea cineva care lucrează vreo faptă bună să şi-o atribuie sieşi, iar nu lui Dumnezeu?

Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci în ce se va putea lăuda vreodată omul cel muritor?

În nimic, decît numai în Domnul şi în bunătatea Lui!

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Care S-a înălţat la ceruri:

  • La cum, prin sfîntă înălţarea Lui, El Şi-a arătat Firea Sa Dumnezeiască şi Puterea;
  • La cum, prin sfîntă înălţarea Lui la ceruri, El îi descoperă omului că mai exită şi o altă lume, şi o altă viaţă: o lume a celor cereşti şi o viaţă a celor cereşti.

Predică

Despre idolatrie şi adulter – „Şi deşi am lăsat pe fiica lui Israel cea necredincioasă pentru atîtea fapte de desfrînare şi i-am dat carte de despărţire, am văzut că necredincioasa ei soră, Iuda, nu s-a temut, ci, s-a dus şi ea să se desfrîneze. Şi prin neruşinarea desfrânărilor ei a pîngărit ţara şi s-a desfrînat cu pietrele şi cu lemnele.” (Ieremia 3: 8-9)

Dar ce fel de adulter au comis poporul lui Israel şi al lui Iuda cu lemnele şi cu pietrele? Ei au comis adulterul închinării la idoli făcuţi din lemn şi din piatră.

Dar mai înainte de acest păcat, ei au comis altul: ei s-au întors cu spatele la închinarea Adevăratului Dumnezeu, a Dumnezeului Celui Viu, a Dumnezeului Unul.

Dar de ce se numeşte această idolatrie desfrînare, adică adulter?

Pentru că mai întîi ei fuseseră legaţi cu dragoste de Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat, de Dumnezeul Cel Unul, dar mai după aceea ei au trădat această legătură a iubirii şi şi-au dat inimile după dumnezei străini făcuţi din piatră şi din lemn. De aceea numeşte Dumnezeu desfrînarea lor adulter.

Dar oare această învinuire a Domnului este valabilă doar pentru timpurile acelea, sau şi pentru ale noastre? Şi oare numai pentru poporul lui Israel şi al lui Iuda şi nu şi pentru poporul nostru, al creştinilor?

Din nefericire, chiar şi în ziua de astăzi mulţi creştini merită deplin această învinuire a lui Dumnezeu. Căci oricine şi-a lăsat inima rece la Adevăratul Dumnezeu, la Domnul Cel Viu şi Cel Unul, şi şi-a aprins dragostea pentru cele mai de jos, pentru lucruri făcute din lemn şi din piatră şi făpturi muritoare şi putrezitoare, oricine a decăzut astfel comite adulter şi îşi atrage asupra sa meritata învinuire a lui Dumnezeu.

Astfel, această învinuire a Domnului este la fel de valabilă astăzi precum a fost atunci, şi cu mult mai grea, căci atunci oamenii păcătuiau fără să îl fi cunoscut pe Hristos, pe cînd oamenii cei de acum după ce L-au cunoscut pe El. O, fraţilor, pînă cînd vom mai lăsa această necurată desfrînare să se tîrîie pe pămînt? Pînă cînd va mai puţi pămîntul de la această desfrînare a omenirii care se desfrînează cu idoli de lemn şi de piatră, de argint şi de aur, de carne şi de sînge?

Oare nu prefăcut-a Atotputernicul Hristos toţi aceşti idoli în praf şi în cenuşă? De ce se mai pleacă unii dintre creştini astăzi să-şi facă iar idoli din acest praf şi cenuşă?

Aceasta din pricina minciunii diavoleşti şi a propriei lor înşelări de sine.

O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Carele Te-ai înălţat la ceruri, apără-ne pre noi de împresurarea minciunii diavoleşti şi a înşelării cu care ne înşelăm noi singuri. Păzeşte-ne pre noi cu Sfîntă Crucea Ta de necuratele şi cele de ruşine desfrînări cu idolii cei căzuţi. Ajută-ne, ajută-ne nouă, Doamne lisuse Hristoase să ne închinăm numai Unuia Ţie, Domnului Celui Viu, Unul şi Adevărat. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!

Acest articol a fost publicat în Proloagele de la Ohrida și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s