Cap. VI – O sută de capete de învățătură despre iubirea lui Hristos: 11-20 („Casiana – învățătură despre iubirea in Hristos”)

11) În Crez, ne mărturisim credinţa „Într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu evanghelie
Unul născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi „vecii”. „Născut, nu făcut”. Cum să le mulţumim sfinţilor părinţi ai Bisericii care au cuprins în cuvinte şi au pecetluit acest adevăr, fără de care, vorbind de Tată fără a vorbi şi de Fiul Lui, am fi rămas mincinoşi? Căci, iarăşi, dacă Tatăl nu are fiu, cum să fie Tată, şi cum, cu ce drept să se numească Tată? Atunci toată cuvântarea noastră despre iubire n-ar fi decât un cântecel nostalgic, lipsit de orice temei şi de orice îndreptăţire.

12)  Dumnezeul iubirii nu are îndreptăţire decât în Dumnezeul Sfintei Treimi. Aceasta, fiică, este cheia întregii taine a Iubirii, S-o ai totdeauna la tine. Şi crede ce spune marele Sfânt: „Iubirea e mai dulce ca viaţa”. Şi mai tare decât moartea, adaug eu.

13) Să avem pururea întipărit în cugetul nostru, atunci când vorbim despre iubirea din Sfânta Treime, că Dumnezeu este iubire, şi iubire cu totul în duh. Într-atât Îl iubeşte Tatăl pe Fiul, încât este cu totul în Fiul. Iar Fiul într-atât iubeşte peTatăl, încât cu totul este în Tatăl; şi Duhul Sfânt este în iubire cu totul în Tatăl şi cu totul în Fiul. Fiul lui Dumnezeu mărturiseşte despre aceasta spunând: “ Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” (Ioan 14, 10). La fel este Fiul şi în Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt este în Fiul. Scriptura mărturiseşte că Hristos cel înviat „suflă” asupra ucenicilor şi le spune: “luaţi Duh Sfânt“ (Ioan 20, 22). Ori nu poate cineva să dea decât ceea ce poartă în sine.

14) Propriu iubirii, fiică, este dorinţa de a fi în adânc una cu persoana iubită, în dragostea-i arzătoare, Tatăl vrea să se cufunde în Fiul şi să fie una cu El. La fel şi Fiul în Tatăl. Tot astfel este şi dragostea Duhului Sfânt. Dar, în chip de neînlăturat, fiecare rămâne ceea ce este. De aceea se spune că Sfânta Treime este „fără amestec şi fără despărţire”. Este nedespărţită pentru că este de o fiinţă; este neamestecată, pentru că fiecare persoană are ipostasul său deosebit. Sfânta Treime este întreita flacără a fiinţei, a vieţii şi a iubirii. Iar puterea dragostei pe care fiecare persoană dumnezeiască o poartă celorlalte două vine chiar din această nedespărţire şi neamestecare a celor trei. Pentru că, din iubire, fiecare vrea să înalţe şi să preamărească pe celelalte două din sfânta Treime. De aceea şi spune Fiul lui Dumnezeu: „Tatăl este mai mare decât mine” (Ioan 14,28).  Să aprindem şi noi de la acest mare foc măruntele, neînsemnatele noastre făclii ale dragostei pământeşti care fumegă şi abia pâlpâie şi se sting la cea mai slabă adiere.

15) Iubirea de sine însuşi nu este iubire, este egoism. De aceea când vorbeşte despre Alah, Mahomed nici nu pomeneşte despre iubire, ci numai despre dreptate şi despre milostivire. Iar; iubirea dintre doar două persoane trece repede, se preface în durere; de aceea în Vechiul Testament” sterpiciunea se socoteşte un blestem. Iar iubirea adevărată este cea între trei persoane. Aşa este pe pământ, fiindcă aşa este în ceruri. De aceea numărul trei joacă un rol de seamă în lucrările Ziditorului, cel care este Unul în Treime.

16) Iubirea n-a odrăslit din pământ, ci este un dar din ceruri. Sfântul Casian spune: „Iubirea este numai şi numai a lui Dumnezeu şi a acelora care au înnoit într-înşii zidirea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Iubirea conştientă presupune o persoană conştientă, nu un principiu sau o idee sau un lucru impersonal. O iubire căreia nu i se poate răspunde nu poate fi iubire. Un lucru lipsit de raţiune sau o idee sau un principiu, fie dumnezeiesc sau omenesc, nu poate răspunde iubirii noastre. Nu vorbim aşadar de o astfel de dragoste, ci de dragostea între persoane, „fără despărţire şi fără amestecare”.

17) Numai o persoană desăvârşită cu o conştiinţă desăvârşită, cu un duh desăvârşit, cu o putere desăvârşita, poate avea o iubire desăvârşită. Dumnezeul nostru este acea persoană. Iar lupta pe care orice om o duce pentru propria-i persoană, şi ea dovedeşte că Ziditorul este o persoană. Oamenii preţuiesc mai presus de orice iubirea, pentru că Ziditorul este Iubire. Aşa este dintru început, astăzi şi în vecii vecilor.

18) Întotdeauna, ceea ce este inferior se dovedeşte prin ceea ce este superior; niciodată dimpotrivă. Astfel, existenţa omului se dovedeşte prin cea a fiinţelor şi a puterilor de deasupra lui. Un filosof european a spus: „Cuget, deci sunt”; această sentinţă s-a răspândit în lumea toată ca şi când ar fi cine ştie ce mare lucru. Dar poate el să cugete orice-i trece prin cap; eu nu sunt, cu toate acestea, dacă deasupra mea nu este Cineva care să mă fi făcut, pe mine şi lumea întreagă.

Dacă Dumnezeu nu este o fiinţă raţională mai înaltă decât persoana mea, e limpede că nu exist, că sunt doar o vedenie trecătoare, o umbră, o pulbere stârnită preţ de o clipă de suflarea unei adieri, chip efemer menit să cadă din nou în praful din care s-a ridicat, fără să fi avut vreo ţintă, fără să fi lăsat vreo urmă. La fel e şi cu iubirea. Dacă nu există în Dumnezeu şi nu vine de la Dumnezeu, iubirea nici nu-i altceva decât o dorinţă nostalgică, pe care oamenii o folosesc ca să se îmbete – mică absurditate menită să îndulcească puţin absurditatea cea mare a vieţii.

19) „Dumnezeu este iubire şl cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4,16). Veacuri de-a rândul şi generaţii după generaţii au aşteptat oamenii să audă aceste cuvinte care dau viaţă şi lumină, aceste stele care ne îndreaptă calea, ca steaua Betleemului. Aceste cuvinte Apostolul le-a auzit cu urechile lui, le-a simţit puterea şi ni le-a dat aşa cum le-a primit de la Domnul său. Dumnezeul cel veşnic este Dumnezeul adevărului şi al iubirii. Nu are nimic de-a face cu zeii cei mincinoşi şi îndemnători la ură. Descoperindu-ne acestea, Hristos a prăbuşit tot panteonul politeismului în care imaginaţia omenească aşeza pe socluri la fel de înalte pe zei – fie ei buni, fie răi.

20)  Nu-i uşor să înţelegi pentru ce a creat Dumnezeu lumile: lumea îngerească mai întâi, apoi lumea naturii materiale cu omul în frunte. De ce a creat Dumnezeul cel trinitar, desăvârşit şi ajungându-şi Sieşi, lumi mai prejos de Sine? Mai prejos: pentru că nu se poate crea un lucru care să fie egal cu cel ce-l creează; naşte, da! se poate: Dumnezeu Tatăl a născut un Fiu care este egalul Lui. Omul poate şi el da naştere unor copii care să-i fie, în ceea ce priveşte fiinţa şi existenţa, egali.

Aici singură Biserica dă răspunsul: toate lumile, văzute şi nevăzute, le-a zidit Dumnezeu din
preaplinul iubirii care este în Sine, Fiul Său, pentru a-i plăcea Fiului Său. Ca să-I placă Fiului Său din necesitate? Dumnezeu nu are nevoie de nimic care să-L fericească. Întreita-I iubire întrece orice fericire şi orice bucurie. El care este desăvârşit, care-şi este destul Sieşi, de nimic nu are nevoie, pentru că are totul în Sine Însuşi.

vinieta

Acest articol a fost publicat în Casiana - învățătură despre iubirea în Hristos și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s