Predică la duminica a VI-a din Postul Mare – a intrării Domnului în Ierusalim (Floriile)

      Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină, şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut  mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci întotdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. (Ioan 12:1-18)

      Deci mulţime mare de iudei a aflat că este acolo şi a venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.

      A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei.” Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea I le-au făcut Lui.

      Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

Cine aduce bucurie casei? Oaspetele binevenit. Cine aduce şi mai mare bucurie casei? Un prieten al casei. Cine aduce cea mai mare bucurie casei? Gospodarul care se întoarce acasă, după o lipsă îndelungată. Fericite mâinile care L-au primit pe Domnul nostru Iisus ca pe Oaspetele binevenit! Fericite buzele care L-au întâmpinat pe El ca pe un Prieten! Fericite sufletele care s-au închinat Lui ca Gospodar, cu o cântare de bun venit! Dar unii nu-L cunoşteau pe El, nici nu-L primeau pe El, fie ca oaspete, prieten ori gospodar, ci au luat pietre în mâinile lor ca să le arunce în El şi cu sufletele lor cele muritoare au pus la cale moartea trupului Lui.

Aceasta era firea Dumnezeiască a Domnului Hristos, că, oriunde Se arăta El – Dumnezeu în trup omenesc – oamenii se despărţeau de-a dreapta şi de-a stânga Lui, aşa cum se vor despărţi ei când va veni El în ziua cea de pe urmă a istoriei lumii acesteia. Şi până în ziua de astăzi, când vorbirea dintre oamenii din lume se îndreaptă către Domnul nostru Iisus, aceştia se despart la stânga şi la dreapta. Cât de bine desluşită trebuie să fi fost această despărţire în zilele vieţii Sale întrupate pe pământ!

Pericopa Evanghelică de astăzi arată două împrejurări în care se spune lămurit despre această despărţire a oamenilor privitor la simţămintele lor faţă de Domnul. Mai întâi, la cina din satul Betania, se aflau, pe de o parte, Apostolii, împreună cu Lazăr care fusese înviat din morţi, şi se mai aflau surorile acestuia, Marta şi Maria, care Îl aveau pe Domnul ca oaspete; şi, pe de altă parte, se afla vânzătorul Iuda care s-a răzvrătit atunci când Maria a uns capul Domnului cu mir. În cea de-a doua împrejurare, se aflau, pe de o parte, oamenii care I-au făcut o primire triumfătoare la intrarea Domnului în Ierusalim; şi, pe de altă parte, se aflau fariseii, cărturarii şi înalţii preoţi, care au pus la cale nu numai uciderea lui Hristos, ci şi a prietenului Său, Lazăr.

Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Unde fusese Domnul înainte de aceasta? Din Evanghelia care se află înaintea acestei pericope, vedem că îndată după învierea lui Lazăr, Domnul S-a retras în pustie, într-o cetate numită Efraim. El S-a mers acolo  pentru a nu fi prins şi ucis de către bătrânii iudei, fiindcă învierea lui Lazăr ridicase mânia acestor bătrâni mai mult decât oricare dintre minunile Sale. Ni se arată lămurit faptul că Lazăr era un om foarte cunoscut şi ales. Aceasta se mărturiseşte de către mult popor care se afla la casa sa, atât la vremea morţii sale, cât şi după învierea sa: Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să  le mângâie pentru fratele lor (Ioan 11:19), şi pentru el, mulţi iudei au venit să vadă minunea pe care Domnul o făcuse cu el.

Şi astfel, întrucât nu sosise vremea Sa, Domnul a plecat mai departe de Ierusalim şi S-a ascuns de vrăjmaşii cei răi. Şi El a făcut aceasta pentru noi. Mai întâi, pentru ca moartea Lui să nu aibă loc în chip neştiut, ci în faţa miilor şi miilor de oameni care se vor aduna în Ierusalim pentru Paştile (evreilor); pentru ca lumea întreagă să poată cunoaşte că El a murit cu adevărat şi pentru ca Învierea Lui să fie după aceea, o minune limpede şi de netăgăduit. În al doilea rând, ca să ne înveţe ascultarea desăvârşită faţă de Voia lui Dumnezeu – pentru ca noi să nu ne repezim să murim din vreo pricină sau alta, după hotărârea noastră, ci să facem Voia lui Dumnezeu şi să fim gata să suferim atunci când Dumnezeu hotărăşte şi Îşi descoperă Voia Lui. Pentru că, dacă noi ne lăsăm cu totul în Voia lui Dumnezeu, şi păr din capul vostru nu va pieri (Luca 21:8), şi totul ni se va întâmpla nouă la vremea potrivită, nici mai devreme, nici mai târziu. Dacă suntem vrednici să murim cu moarte duhovnicească pentru Domnul Hristos şi dacă în acelaşi timp, facem ascultare desăvârşită faţă de Voia lui Dumnezeu, căutând în aceasta slava lui Dumnezeu şi nu pe a noastră, atunci moartea noastră mucenicească va veni la vremea potrivită şi în acel chip, care va aduce cel mai mare ajutor atât nouă, cât şi celor apropiaţi nouă. De aceea, noi nu trebuie să credem că Domnul Iisus fugea de moarte ascunzându-Se de călăii Săi; El nu fugea, ci numai Îşi amâna moartea până la vremea hotărâtă de către Tatăl Său, vremea când moartea Sa va fi de cel mai mare preţ pentru omenire. Din cele ce relatează Evanghelia, este cu totul lămurit faptul că Dumnezeu nu Se înfricoşa de suferinţă şi de moarte în nici un chip. Odată, pe când spunea mai dinainte despre suferinţa şi moartea Sa şi Petru şi-a făcut gândul său că aceasta nu se va întâmpla niciodată, Domnul l-a certat pe Petru şi i-a zis: „Mergi înapoia Mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!” (Marcu 8:31-33).

Cu şase zile înaintea Paştilor, Domnul S-a întors în Betania, unde locuia prietenul Său Lazăr – cel pe care Domnul îl înviase din morţi. Acolo Îl aştepta cina: Şi I-au făcut acolo cină, şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. (Evanghelistul Ioan nu ne spune în casa cui se servea cina aceea. La prima vedere, se pare că cina era chiar în casa lui Lazăr. Dar, potrivit lui Matei (26:6) şi lui Marcu (14:3) – care, de asemenea, relatează această întâmplare – se vede lămurit că cina era în casa lui Simon, leprosul. Altfel, s-ar înţelege că aceeaşi întâmplare a avut loc de două ori în Betania, într-un timp foarte scurt: o dată în casa lui Lazăr şi o dată în casa lui Simon leprosul, ceea ce este greu de crezut. Este neîndoios faptul că acest Simon L-a întâmpinat cu bucurie pe Domnul, fiindcă Domnul îl vindecase de lepră, aşa cum era de neînchipuit ca un lepros să pregătească cină şi să cheme oaspeţi, cînd neamurile cele mai apropiate nu cutezau să intre în legătură cu el, gândindu-ne la asprimea legii lui Moise.)

Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Evanghelistul întăreşte aceasta dinadins, pentru a arăta adevărul învierii lui Lazăr. Bărbatul înviat din morţi ducea o viaţă normală, umbla de colo colo, mergea pe la oameni acasă, mânca şi bea. Nu era o umbră nematerialnică care, prin închipuire, să se arate înaintea oamenilor şi apoi degrabă să dispară, ci un om viu, sănătos, normal, aşa cum fusese înainte de boala şi moartea sa. Domnul îl adusese iarăşi la viaţă şi apoi a plecat pentru câteva zile din Betania în cetatea Efraim. Lazăr a rămas cu viaţă atât când Hristos era de faţă, cât şi atunci când El nu era; de aceea, nu se poate spune că Lazăr doar părea că este viu pentru alţii, atunci când Hristos era de faţă şi îl stăpânea. Iată, acum, când Domnul Se întoarce în Betania, Lazăr şade la masă cu Domnul, lângă care şedea şi oaspetele Simon – probabil că acesta era şi rudenie cu Lazăr. Ce privelişte minunată! Domnul şade la masă cu doi bărbaţi cărora  El le dăduse mai mult decât ceea ce ar fi putut face lumea întreagă: El îl înviase pe unul din morţi şi îl vindecase pe celălalt de lepră. Trupul celor doi începuse să putrezească – al unuia în mormânt şi al celuilalt de lepră. Prin puterea Lui minunată, El a readus viaţa în unul şi starea de sănătate în celălalt. Şi acum, chiar înainte de a porni pe drumul Crucii, El S-a abătut ca să-i vadă şi a aflat în ei prieteni plini de recunoştinţă. O, dacă ne-am da seama cu toţii cum Hristos, în fiecare zi, ne izbăveşte de stricăciunea acestui pământ şi de lepra vieţii acesteia stăpânite de patimi, L-am întâmpina şi L-am primi în inimile noastre şi nu L-am lăsa niciodată să plece de sub acoperişul sufletului nostru!

Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Primii doi Evanghelişti povestesc faptul că femeia a turnat mir pe capul lui Hristos, Sfântul Marcu a mai adăugat că ea, spărgând vasul, a turnat mir pe capul lui Iisus (Marcu 14:3). Uleiurile de cel mai mare preţ erau păstrate în vase bine făcute şi pecetluite cu mare grijă. Femeia a spart vasul ş a turnat mir mai întâi pe capul Lui şi apoi – ca semn de mare respect şi smerenie faţă de El – pe picioarele Lui. Ea nu a mai zăbovit ca să deschidă vasul cu grijă, ci l-a spart cu scopul de a turna peste Domnul tot mirul şi să nu mai rămână nimic. Şi astfel, în vreme ce Marta slujea în casă şi la masă, aşa cum obişnuia ea, Maria, în felul ei, şi-a arătat şi ea evlavia faţă de Învăţătorul făcător de minuni. Fiecare dintre cele două surori şi-a arătat evlavia faţă de Domnul în chipul său. Cu un alt prilej, când Marta iarăşi slujea şi Maria şedea la picioarele lui Hristos şi asculta cuvintele Lui cele sfinte, Iisus a adus laudă mai înaltă Mariei decât Martei, spunând: Maria partea cea bună şi-a ales (Luca 10:42), dorind să întărească prin aceasta însemnătatea mai mare a râvnei duhovniceşti faţă de râvna muncii. Acum, Maria dobândise mirul cel de nard de mult preţ şi, după un obicei răsăritean, îl turnase pe capul şi pe picioarele Celui Unuia Care, prin curăţia Sa mai presus de fire, a spălat şi a uns sufletul ei. Cei ce erau de faţă la acestea, au avut răspuns diferit; cei mai mulţi dintre ei au rămas tăcuţi şi tăcerea aceasta era răspunsul lor la fapta Mariei, dar unul dintre ei – chiar singurul dintre ei – nici nu a păstrat tăcerea, nici nu a încuviinţat fapta. Evanghelistul, care era şi el de faţă, descrie nemulţumirea aceluia singur, în chipul acesta:

Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut  mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur, şi, având punga, lua din ce se punea în ea. Potrivit primilor doi Evanghelişti, nu numai Iuda a fost cel care s-a împotrivit, ci şi ceilalţi ucenici (Matei) şi alţii dintre cei care erau de faţă (Marcu). Faptul că s-au împotrivit mai mulţi, fie în taină în sufletele lor, fie pe şoptite, se face lămurit din răspunsul lui Hristos din Evanghelia de astăzi: „Las-o… că pe săraci întotdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna.” Domnul a răspuns la plural. Dar oricât de mulţi s-au împotrivit şi oricât de limpede era nemulţumirea lor, este semnificativ faptul că Iuda era cel mai mânios, nemulţumirea lui s-a arătat cu glas, cu glas mare. De ce Evanghelistul îl pomeneşte numai pe el, întărind aceasta în chip deosebit, dând numele său întreg şi faptul că urma să-L vândă pe Domnul? Pentru ca cititorul să nu-l ia drept celălalt Apostol Iuda. Atunci, Iuda s-a împotrivit pentru că acest mir de mult preţ a fost turnat fără pricină şi nu a fost vândut pe bani care să fie daţi la săraci. El a mai arătat şi preţul ridicat al acestui mir bine mirositor: trei sute de dinari. Acesta era într-adevăr un preţ ridicat pentru un vas cu mir, care era preţuit în general la câţiva bănuţi de aur. Dar aceasta arată adânca evlavie pe care o avea Maria faţă de Domnul Iisus. Cine ştie câtă vreme strânsese ea, ca să aibă atât de mulţi bani, ca să-i dea pe toţi deodată şi să dea o astfel de semnificaţie veşnică acestei clipe fără de asemănare? Iuda s-a simţit foarte îndurerat că aceşti bani de aur nu ajunseseră în punga lui. Evanghelistul spune deschis că el era fur. Domnul trebuie să fi ştiut că Iuda fura din punga în care se ţineau bănuţii adunaţi pentru săraci. Dar, chiar dacă era aşa, El niciodată nu l-a dat pe Iuda pe faţă pentru furt, poate pentru că El nu preţuia de loc banii şi nu voia să vorbească despre ei, sau poate pentru că El aştepta clipa potrivită ca să poată spune totul despre Iuda, în câteva cuvinte. Iată cuvintele cumplite pe care le-a rostit Domnul ucenicilor Săi despre Iuda: „Oare nu v-.am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol!” Atunci, de ce să fie numit Iuda fur, când el merita să fie numit diavol?

La împotrivirea lui Iuda, Domnul a răspuns astfel: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci întotdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. O, ce răspuns minunat şi cu simţire este acesta! Aceleaşi buze care spuseseră: „Milă voiesc, iar nu jertfă” şi care spuseseră tânărului bogat: „Vinde averea ta şi dă-o săracilor” – aceleaşi buze îndreptăţesc acum vărsarea mirului de mult preţ de către Maria. Nu cumva este aici vreo împotrivire? Nu; nici un fel de împotrivire, căci „omul nu trăieşte numai cu pâine” şi fapta aceasta a Mariei este atât jertfă, cât şi milostenie – faţă de cel mai mare Sărac care a călcat vreodată pe acest pământ. El nu este cel care a fost întotdeauna sărac – ai cărui bunici şi străbunici au fost săraci – care este prea sărac, ci Împăratul care se aşează deopotrivă cu săracii, care este cu adevărat sărac; aşadar, ce să spunem despre Împăratul împăraţilor care, stăpânind peste cetele de îngeri fără de moarte, din cel dintâi ceas al facerii, Se întrupează din dragoste pentru oameni, născându-Se într-o peşteră şi fiind slugă tuturor? Vacile şi oile au dat ieslea lor Noului-Născut, dar după moartea Lui cine va unge trupul Său cu mir, aşa cum era obiceiul şi pentru cei săraci atunci când mureau? Iată cine va face aceasta – Maria. Învăţată de Duhul Sfânt, ea săvârşeşte mai dinainte ritualul ungerii trupului lui Hristos, pregătindu-l astfel pentru înmormântare. Pentru ea, aceasta este o cină de taină la care ea pecetluieşte o taină, nu asupra trupului celui viu al Domnului, ci asupra leşului Său. Ca şi cum ea ar fi ştiut că Făcătorul de minuni, Cel cu tărie, care îl adusese pe fratele ei mort printre cei vii şi îl adusese printre cei sănătoşi pe oaspetele cel lepros, va cădea în două-trei zile în mâinile oamenilor celor răi, cine Îl va da pe El la moartea călăului. Aşadar – „Las-o”; las-o să împlinească această pregătire pentru înmormântare asupra trupului Meu. Pe săraci îi veţi avea întotdeauna cu voi şi voi trebuie să vă osteniţi să îndepliniţi poruncile Mele despre milostenie. Tot ceea ce faceţi pentru cei săraci, pentru Mine faceţi; şi, de asemenea, tot ceea ce Mie Îmi faceţi, voi faceţi pentru săraci. Tot ceea ce faceţi pentru Mine, Eu vă voi întoarce însutit vouă şi săracilor voştri.

Domnul a mai spus: „Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei” (Marcu 14:9). Vedeţi cum Domnul nostru cel împărătesc răsplăteşte împărăteşte slujirea făcută Lui? El răsplăteşte dragostea cu dragoste însutită şi, pentru cei trei sute de dinari pentru care s-a plâns Iuda, a răsplătit pe Maria cu viaţă veşnică. Cu cei trei sute de dinari pe care furul Iuda i-ar fi ascuns în întuneric împreună cu numele Mariei, Maria a cumpărat un mărgăritar fără de preţ: o învăţătură de folos pentru milioane şi milioane de creştini; o învăţătură despre felul în care Domnul dă răsplată împărătească celor care Îi slujesc.

Deci mulţime mare de iudei a aflat că este acolo şi a venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit cu arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. Şi aici, iarăşi oamenii au fost despărţiţi de puterea lui Hristos. Unii merg să vadă pe Făcătorul de minuni şi pe Lazăr, minunea Făcătorului de minuni; alţii uneltesc să-i ucidă pe amândoi – nu numai pe Hristos, ci şi pe Lazăr. De ce pe Lazăr? Ca să nu mai fie martorul viu al lucrărilor minunate ale lui Hristos. Atunci, de ce nu au pus ei la cale să ucidă pe toţi bărbaţii, femeile şi copiii asupra cărora Îşi arătase Domnul puterea Lui Dumnezeiască – toţi orbii care au văzut, surzii care au auzit, muţii care au vorbit, posedaţii de diavol care s-au însănătoşit, morţii care au fost aduşi iarăşi la viaţă, leproşii care s-au curăţit şi paraliticii, ologii şi smintiţii care au fost vindecaţi … şi toţi cei care au fost însănătoşiţi în chip minunat? Mărturisitorii puterii făcătoare de minuni a lui Hristos erau de găsit în oraşele şi satele de pe toată întinderea Israelului. De ce nu se sfătuiau arhiereii să-i ucidă pe toţi şi nu numai pe Lazăr? Nu pentru că acestor oameni răi le era frică să verse sânge şi să-i pornească pe oameni împotriva lor, ci pentru că le-ar fi fost cu neputinţă să împlinească aceasta şi ar fi fost primejdios pentru ei. Dar ei voiau să-l ucidă pe Lazăr, mai ales pentru că învierea lui a adus mai multă nelinişte printre iudei, decât oricare alte minuni ale Mântuitorului; şi pentru că mulţi oameni, mergând să-l vadă pe Lazăr, văzându-l, au început să creadă în Domnul Iisus; şi poate pentru că erau foarte aproape şi ei se temeau că toţi oamenii care erau adunaţi în Ierusalim pentru Sărbătoare vor merge în Betania să-l vadă pe cel care fusese înviat din morţi şi vor ajunge să creadă în Hristos. Şi astfel, în vreme ce oamenii îşi căutau mântuirea, căpeteniile lor duhovniceşti se sileau să-i îngrădească şi să-i împiedice pe calea mântuirii. Dar toate ostenelile acestor cârmuitori răi de oameni care voiau să pună capăt lucrărilor lui Dumnezeu au fost deşarte. Cu cât s-au împotrivit aceştia mai mult lucrărilor lui Dumnezeu, cu atât mai desluşit se vedeau aceste lucrări. Acest lucru s-a făcut mai lămurit mai târziu în istoria Bisericii lui Hristos, chiar până în zilele noastre: o întreagă armată a împotrivitorilor Biserici lui Hristos au lovit-o dinafară şi dinăuntru, dar toate aceste loviri nu numai că nu au izbândit, ci, dimpotrivă, au dus la răspândirea şi statornicirea ei în lume. Mâinile neputincioase ale omului nu ar fi putut să aibă izbândă împotriva Atotputernicului Ziditor şi a lucrărilor Sale. Se face numai Voia Lui cu toate puterile împotrivitoare, fie din iad ori de pe pământ.

Următoarea întâmplare din Evanghelia de astăzi arată faptul că oamenii erau cu mult mai deschişi adevărului decât căpeteniile lor – aceia aveau inima mult mai mare şi mai plină de recunoştinţă. Această întâmplare este intrarea triumfătoare a lui Hristos în Ierusalim. A doua zi, mulţimea multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! În ziua care a urmat după cina din Betania, Domnul a pornit spre Ierusalim,  spre cetatea care ucidea proorocii. Dar Ierusalimul nu era numai sălaşul fariseilor strâmtoraţi la minte, al cărturarilor mândri şi al înalţilor preoţi urâtori de Dumnezeu, ci mai erau şi mulţimi mari de oameni, o mulţime de pelerini şi evlavioşi, bărbaţi şi femei. În timpul Paştilor, Ierusalimul avea aproape tot atât de mulţi locuitori ca şi Roma, capitala de atunci a lumii. Această mulţime nenumărată de oameni – o mare mulţime de oameni cu o judecată pătrunzătoare şi liberă – era adunată la Ierusalim, pentru a se apropia de Dumnezeu. În felul acesta, în această zi, ei au avut cu adevărat o simţire a apropierii tainice a lui Dumnezeu şi au văzut în Domnul Iisus pe îndelung aşteptatul Împărat din casa lui David. De aceea, când cobora Domnul de pe Muntele Măslinilor, aceşti oameni suiau ca să-L întâmpine. Unii îşi aşterneau veşmintele pe cale, înaintea Lui, alţi tăiau ramuri de finic şi împodobeau cu ele drumul şi cu toţii strigau cu bucurie întâmpinându-L: „Osana! Osana Fiului lui David! Osana întru cei de sus!” Binecuvântat fie Împăratul lui Israel, care vine întru numele Domnului! Împotrivindu-se  ameninţării Romei, împotrivindu-se stricăciunii şi micimii neschimbate a bătrânilor lor, sufletele oamenilor credeau în puterea unei minuni de la Dumnezeu, care va schimba întreaga împrejurare, cu neputinţă de răbdat. Şi sufletele oamenilor simţeau că izvorul acestei minuni era Domnul Iisus şi de aceea L-au întâmpinat cu atâta bucurie. Oamenii nu au cunoscut cum a săvârşit El această schimbare hotărâtoare de-a lungul întâmplărilor; ei fuseseră povăţuiţi să aştepte să se înfăptuiască numai într-un anumit chip şi acela era cu ajutorul împăratului din Casa lui David, care va stăpâni în Ierusalim pe tronul lui David. Pentru această pricină, oamenii L-au văzut pe Iisus ca pe un împărat şi L-au întâmpinat cu bucurie şi cu nădejdea că El va împărăţi acum în Ierusalim, cu totul altfel decât în Roma şi în Ierusalimul zilelor lor. Dar credinţa oamenilor stârnea frica fariseilor; şi această bucurie le-a adus lor mânie. De aceea unii farisei I-au spus lui Hristos ca să-i stăpânească pe ei ca să nu mai strige în felul acela. Dar blândul Hristos, care era Îşi cunoştea puterea Sa fără margini, le-a răspuns: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Acesta este răspunsul Împăratului împăraţilor, îmbrăcat precum omul cel sărac şi călărind pe un asin, căci Evanghelistul povesteşte cum călărea Domnul pe un asin în această intrare biruitoare:

Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei.” Ceilalţi Evanghelişti povestesc în amănunt cum Domnul, fiind atât de sărac că nu avea nimic al Său, a ajuns să aibă un asin. De aceea, Sfântul Ioan trece peste aceasta, socotind un lucru deja cunoscut şi spune doar atât: El a găsit un asin. Luca, Evanghelistul care dă cele mai multe amănunte, povesteşte despre puterea şi mai dinainte cunoaşterea minunată a lui Hristos, prin care a găsit asinul: „Mergeţi în satul dinaintea voastră şi, intrând în el, veţi găsi un mânz legat pe care nimeni dintre oameni n-a şezut vreodată. Şi, dezlegându-l, aduceţi-l.” (Luca 19:30). La porunca Lui, ucenicii au pornit şi l-au găsit întocmai cum spusese El. Mânzul era cu mama lui. De ce nu a mers Domnul călare pe asină, ci pe mânzul pe care nu călărise încă nimeni? Pentru că asina nu se lăsa nici călărită, nici condusă. Asina semnifică poporul iudeu şi mânzul semnifică neamurile păgâne. Aceasta este tălmăcirea dată de Părinţi şi este neîndoios că tălmăcirea lor este dreaptă. Israelul Îl va prigoni pe Hristos şi păgânii Îl vor primi. Cei mai mulţi dintre păgâni vor fi purtători de Hristos de-a lungul istoriei şi vor intra cu El în Ierusalimul de sus, în Împărăţia cerurilor.

Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi I le-au făcut Lui. În general, ucenicii au înţeles foarte puţin din ceea ce s-a întâmplat cu Învăţătorul lor până când El le-a sporit înţelegerea (Luca 24:45) şi Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducându-şi-le aminte. Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta. Aici se vorbeşte despre două categorii de oameni: unii care au fost de faţă la învierea lui Lazăr în Betania, şi alţii care erau oaspeţi ai Ierusalimului şi care auziseră de la primii despre lucrarea minunată asupra lui Lazăr. Cei din primul grup erau mărturisitori, că văzuseră cu ochii lor, şi cei din al doilea grup au venit să-L întâlnească din pricina acestei mărturii. Şi în vreme ce fumul jertfelor se ridica deasupra Templului lui Solomon; în vreme ce cărturarii se sfădeau cu putere, cu privire la tablele Legii celei vechi a lui Moise; în vreme ce preoţii nepăsători, mărindu-se, făceau pregătiri pentru sărbătoare; în vreme ce bătrânii poporului îşi crispau buzele ca să-i lămurească mai bine pe oameni că această mulţime se strânsese acolo pentru folosul acelora; în vreme ce leviţii făceau împărţire limpede, care să-i mulţumească, a jertfelor care le aparţineau lor – oamenii umblau râvnitori după minuni şi după Săvârşitorul acelor minuni. Şi valuri mari de oameni îşi întorseseră spatele către Templul lui Solomon din Ierusalim, aducătorilor de jertfe şi preoţilor şi întregii acestei lucrături a societăţii de piaţă pe care o făcuseră; poporul întorsese spatele tuturor acestora şi îşi îndreptase faţa către Muntele Măslinilor, de unde venea Făcătorul de Minuni.  Ce folos le puteau aduce turnurile moarte ale Ierusalimului, cu morţii cei vii din ele, sufletelor flămânde şi însetate ale oamenilor, care căutau o spărtură în cerurile închise şi priveliştea Dumnezeului Celui viu? Cele două chipuri ale mândriei – aceea a romanilor şi aceea a fariseilor- care au umplut Ierusalimul, nu erau în stare să plăsmuiască nici măcar un singur fir de păr, fie alb sau negru. Şi iată, coborând de pe Muntele Măslinilor, era Cel Unul care, cu glasul Său, a chemat din mormânt pe mortul cel de a Patra Zi, înviindu-l din morţi şi slobozindu-l din stricăciunea mormântului!

O, oare când ne vom îndepărta duhurile de lucrăturile înfumurate dar neputincioase ale lumii acesteia şi le vom întoarce către Muntele cel ceresc, către Împăratul Hristos? O, când ne vom pune toată nădejdea noastră în El? Sufletul nostru Îl caută pe Izbăvitorul păcatului şi al morţii, pe care lumea întreagă nu-l poate întrece prin propriile osteneli. Hristos este acest Izbăvitor. Sufletele noastre sunt flămânde şi însetate de Împăratul smerit dar întru putere mare: smerit întru puterea Sa, dar puteric întru smerenia Sa, sufletele noastre Îl caută pe Împăratul care este prietenul fiecăruia dintre noi, pe Împăratul a cărui împărăţie nu are margini şi a cărui dragoste pentru oameni nu se poate măsura. Acesta este Împăratul, Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, noi toţi strigăm către El: „Osana! Osana!” Lui să-I aducem slavă şi laudă, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

vinieta

Acest articol a fost publicat în Predici și omilii și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s