Începuturi („Cele IV așezăminte ale Sf. Naum al Ohridei”)

„Să nu rămână, fraţilor, nepomenit nici Náum Presviterul, acest frate, prieten şi împreună-pătimitor al Fericitului Clíment…”(Din cea mai veche viaţă a Sfântului Náum, întâia jumătate a veacului al zecelea)

Într’o zi, chiar înaintea Naşterii Domnului, de sărbătoarea Tucindanului, după ce preacuviosul Părintele nostru Náum săvârşise în mănăstire Dumnezeiasca Liturghie şi împărtăşise monahii şi norodul, simţi că i s’a apropiat ceasul despărţirii de această lume.

Călugării au privit chipul palid, care răspândea o lumină blândă, şi au simţit şi ei în inimă că vor trebui curând să se despartă de părintele şi învăţătorul lor duhovnicesc.

Din această pricină, s’au mâhnit, ascunzându-se ca să-şi şteargă lacrimile de la ochi. Însă sfântul Părinte, văzând tristeţea şi lacrimile lor, i-a chemat să-i stea alături în pridvorul bisericii. Cei mai bătrâni s’au aşezat, iar cei tineri au rămas în picioare, adunaţi cu toţii în jurul părintelui lor duhovnicesc, precum albinele în jurul mătcii. Atunci, sfântul Părinte i‑a întrebat cu glas liniştit:

– Pentru ce plângeţi, fraţilor? Pentru ce vă întristaţi  întru acest ceas, când se cuvine ca toţi să ne veselim?

Oare nu ne-am împărtăşit toţi din Sfântul Trup şi Sânge al Fiului lui Dumnezeu, care cu Dânsul ne uneşte şi pe noi fii ai lui Dumnezeu ne face? Oare Împărtăşirea nu vă îmboldeşte a vă veseli şi a cânta?

Când v’aţi unit cu Dumnezeul cel Viu prin Sfânta Împărtăşanie, vi s’au iertat păcatele, luminatu-v’aţi, curăţitu-v’aţi şi v’aţi sfinţit, asemenea îngerilor din ceruri. Mă minunez, dar, de unde această mâhniciune a voastră de acum în locul bucuriei şi plângerea în locul veseliei?

Toţi călugării tăceau cu capetele plecate, iar bătrânul Părinte Ilíe grăi, plângând cu suspine:

– O, sfântul şi bunul nostru părinte, iartă-ne! Nu ne îndestulăm de vederea sfântului tău chip. Nu ne săturăm de ascultarea dulcilor tale graiuri. Am vrut să ne ascundem întristarea şi să ne stăpânim năvalnicele lacrimi, dar ştim că nimic nu se poate ascunde de la înainte-vederea ta. Pentru aceea îţi mărturisim cele ce cu Duhul le-ai citit în inimile noastre: întristaţi sântem, părinte, căci simţim că degrab ne vei părăsi. Sfântul tău suflet va merge în Rai, iar noi unde ne vom duce, slabi şi mici, fără de tine? Plângem precum nişte orfani la despărţirea de părinţii lor.

Şi rostind acestea, bătrânul Ilíe se apucă puternic de barba-i sură cu amândouă mâinile, cu totul năpădit de lacrimi. Atunci Daniíl monahul, cu frângere de inimă, strigă, plângând cu suspine:

– Nu ne lăsa, dulcele nostru părinte! Mai bine să pierim noi, unul câte unul, decât să te pierdem pe tine.

Căci tu eşti tare precum un stejar pe care nici un vânt nu-l poate doborî.

Tu poţi vieţui fără noi, dar noi sântem  ca nişte trestii slabe, care se pleacă şi se încovoaie la cea mai mică adiere. Noi nu putem fără tine!

Iar întreaga obşte a fraţilor începu şi mai mult a plânge şi a suspina. Şi apropiindu-se unul câte unul de sfântul lui Dumnezeu, îi sărutau mantia şi mânecile, vărsând lacrimi calde pe veşmintele lui. Sfântul stătu tăcut o vreme, cu capul plecat, dar în suflet glăsuia în taină cu Dumnezeu, întru rugăciune. Apoi îşi ridică capul şi începu cu blândeţe a le grăi:

– Nu vă mâhniţi, fraţilor, din pricina morţii mele care se apropie – căci întru nimic mai puţin decât mine şi voi simţiţi venirea îngerului morţii trimis după mine. Pe mine moartea nu mă înspăimântă; nici pe voi să nu vă înspăimânte.

Eu nu de moarte mă tem, ci de ceea ce va veni după ea. Mă tem de judecata lui Dumnezeu, la care va sta tot sufletul – şi al meu.

Când de la Dumnezeu vine moartea, mai dulce decât mierea este; căci bunul nostru Ziditor nimic nu ne va da, nici peste noi nu va trimite ceva care să nu fie spre binele nostru. Am văzut cum o maică îi dădea pruncului ce bolea pelin amar, ca să-l scape de fierbinţeală. Copilul cel neînţelegător ţipa şi dădea cu mânuţele peste faţa maicii, crezând, pesemne, că îi dă otravă şi vrea să-l omoare.

Dar blândul nostru Ziditor ne iubeşte mai mult decât maica noastră, iar tot ce trimite peste noi, fie sănătate sau boală, fie veselie sau durere, fie viaţă sau moarte – toate sânt spre binele nostru şi veşnica mântuire.

Sau oare aţi uitat, fraţilor, cele ce v’am grăit, că steaua călăuzitoare a călugărului este pomenirea morţii? Călugărul se osebeşte de cei din lume mai  ales prin cugetarea la moarte.

Omul lumesc se pierde în înşelarea de sine şi în deşertăciunile lumeşti, şi din zi în zi aşteaptă vreo bucurie de la lume şi de la oameni, iar la moarte nici nu se gândeşte până ce cade la pat din pricina bolii. Însă monahul cugetă la despărţirea de lumea aceasta şi când şade şi când se ridică, şi în zori şi în amurg, şi când este sănătos şi când este bolnav, şi ziua şi noaptea – până la cea din urmă suflare.

Iată, şi la mine a venit moartea, însă nu pe neaşteptate. De mulţi ani o aştept, zi de zi şi ceas de ceas. O aştept nu ca pe o vrăjmaşă, ci ca pe o prietenă, după cuvântul de Dumnezeu înţelepţitului Apostol Pável: „Avem încredere şi binevoim mai vârtos să fim depărtaţi de trup şi să petrecem cu Domnul.” (II Cor. 5:8).

Moartea vine doar ca să-mi dezbrace sufletul de cămaşa trupului, de carne şi sânge, de această apă multă şi aceste oase multe.

Pe toate acestea le va ridica de la sufletul meu, şi-l va slobozi să se înalţe, precum o pasăre din colivie, cu mila Atotmilostivului şi prin rugăciunile voastre, întru tăriile cerului, în adevărata lui patrie, în tărâmurile cele minunate ale luminii veşnice şi ale sfintelor lăcaşe. Pentru aceasta rogu-vă, fraţilor, nu plângeţi şi nu vă întristaţi de moartea mea. Căci mâhnirea voastră adumbreşte sufletul meu şi vă slăbeşte sufletele. Aşadar, de aveţi dragoste de mine şi de voi înşivă, încetaţi a mai plânge şi suspina, ca să nu întristaţi sfintele Ceruri ale lui Dumnezeu, care ne privesc în dimineaţa aceasta cu mulţime de ochi, ci, de voiţi, folosiţi într’un chip mai rodnic clipele cât mai sânt cu voi.

Auzind aceste înţelepte cuvinte, fraţii s’au liniștit şi s’au adunat întru sine, apoi, ştergându-şi lacrimile de la ochi, au început să cugete la cuvintele părintelui lor, adânciţi în lăuntrul lor.
Într’un sfârşit, Arsenie monahul, unul dintre fraţii cei tineri, s’a ridicat, a pus metanie înaintea Cuviosului şi a rostit aceste cuvinte:

– Blagosloveşte, Părinte Igumen, ca şi eu, unul dintre cei tineri şi cel mai nevrednic dintre fraţi, să spun cele ce am pe inimă. Dacă aşa e voia lui Dumnezeu să ne părăseşti, rugămu-te fierbinte, nu ne lăsa fără învăţătură şi sfat. Lasă-ne nouă rânduială, sfinte Părinte, un aşezământ scurt şi desluşit, pe care noi, neînvăţaţii şi neputincioşii, să-l putem păzi şi aşa să ne mântuim sufletele.

Aceste cuvinte parcă au bineplăcut Sfântului, căci toţi au băgat de seamă cum pe faţa sa cea slăbită de post s’a aşternut o bucurie liniştită. El se închină şi începu să grăiască astfel:

– Voi lăsa vouă aşezământ, fraţi călugări, aşezământ cu adevărat scurt şi desluşit, după care eu însumi, smeritul, m’am ostenit a vieţui, aşezământ care poate şi pe voi vă va folosi.

Acest aşezământ se cuprinde în numai patru cuvinte, încât lesne vă va fi a-l învăţa şi a-l pricepe. Aceste patru cuvinte, fraţi călugări, sânt: trezirea, pocăinţa, curăţirea şi împărtăşirea.

Ascultaţi, dar, şi ţineţi minte, fraţilor, aceste patru cuvinte: Trezirea, Pocăinţa, Curăţirea, Împărtăşirea. Acestea sânt cele patru trepte pe calea mântuirii! Cel ce vrea să se desăvârşească trebuie să urce aceste patru trepte.

(Sf. Nicolae Velimirovici – „Cele IV așezăminte ale Sf. Naum al Ohridei”, în traducere din limba sârbă de Valentin-Petre Lică, Ed. Predania, București, 2008, http://www.predania.ro)