Cugetarea a VIII-a – Lupta pentru blestemul cel văzut și nevăzut

Apusul se luptă pentru cele văzute, Răsăritul se luptă pentru cele nevăzute.

Marea întrebare este: ce-i văzut şi ce-i nevăzut?

Este, oare, văzut ceea ce vede ochiul trupesc al omului sau ceea ce vede sufletul omului?

Este, oare, văzut ceea ce văd omul şi boul în aceeaşi măsură, cu ochii lor, cu corneele şi cu pupilele, ori ceea ce poate vedea numai omul cu vreun organ lăuntric al văzului?

Apusul modern priveşte cu organul trupesc al văzului. Şi ce vede? Vede numai pojghiţa lucrurilor: vede veştmântul celor ce se ascund sub veştmânt, vede cochilia melcului, însă nu vede melcul dinlăuntrul cochiliei.

Niciodată Răsăritul nu a crezut ochiului trupesc. Aceasta se cuvine să i se socotească ca un lucru de cinste. Prin aceasta, el a înălţat vrednicia omului mai presus de cea a boului. Pe aceasta se şi sprijină întreaga sa aleasă filosofie duhovnicească. Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s’au suit – aceasta este realitatea fiinţei. Cu această experienţă a Apostolului Pável s’ar fi învoit orice Răsăritean, însă puţini învăţaţi Apuseni.

Căci învăţatul Apusean şi-a clădit întregul turn al ştiinţei pe nisip, adică pe văzul, auzul, mirosul, pipăitul şi gustul material.

Pe aceasta se sprijină întregul turn babilonic al omenirii Apusene. Apusul se luptă pentru pământ, pentru bogăţia pământească de deasupra pământului şi de sub pământ. Iar pe cel ce câştigă pământ, bogăţie pământească de deasupra pământului sau de sub pământ, îl socoteşte a fi mare între oameni.

Răsăritul a slăvit sfinţii şi înţelepţii, Apusul a slăvit descoperitorii şi cuceritorii. Răsăritul politheist a socotit că toată mărirea sfinţilor şi a înţelepţilor săi li se cuvine acestora, iar dumnezeilor – puţin sau deloc. De aceea, pe sfinţii şi înţelepţii săi i-a socotit dumnezei, le-a făcut temple şi le-a adus jertfe. Şi aşa face până în ziua de astăzi. Apusul a socotit că toate li se cuvin descoperitorilor şi cuceritorilor, iar lui Dumnezeu – nimic. Dar nu a înălţat personalităţile lor în rândul dumnezeilor, nici nu le‑a ridicat jertfelnice. A ridicat statui din piatră sau metal – şi atâta tot. Dar înaintea statuilor nimeni nu s’a închinat, nici n’a înălţat rugăciuni, nici n’a aprins lumânări, nici n’a adus jertfe… Aceste statui sânt ca nişte chipuri ale morţilor la mormânt, doar pentru ca cei vii să nu-şi uite morţii, nu ca în Răsărit, ca morţii să nu-i uite pe cei vii. Apusul, îndoindu-se de Unul Dumnezeu, cu atât mai puţin i-a putut socoti dumnezei pe oameni. Altfel, acest lucru este pentru Răsărit simplu şi lesnicios. Conştiinţa şi ştiinţa Răsăriteanului se împacă lesne cu aceasta – că oamenii ajung dumnezei, iar dumnezeii oameni.

Pentru Răsărit nu există morţi, pentru Apus nu există vii.

În Răsărit, trupul este privit ca o mască şi o unealtă a duhului. Când duhul îşi leapădă trupul, el dăinuieşte şi trăieşte mai departe, fie fără nici un fel de trup, fie într’un trup nou. Duhurile înaintaşilor trăiesc în preajma urmaşilor lor. De aceea li se înalţă jertfelnice. Toată India şi Tibetul, China şi Japonia cu multele ei insule, sânt împodobite cu astfel de jertfelnice, închinate duhurilor. Aceste duhuri iau parte la viaţa oamenilor trupeşti, a rudelor lor, iar pe lângă ele mai sânt nenumărate alte duhuri, netrupeşti din veac. Acestea sânt duhurile pădurilor şi apelor, ale munţilor şi văilor, ale peşterilor şi stâncilor, ale vânturilor şi furtunilor, ale pustiurilor şi drumurilor, ale lunii şi stelelor. Într’un cuvânt, pentru Răsăritean tot Cosmosul e plin de duhurile netrupeşti, care sânt faţă de duhurile în trup, adică oamenii şi animalele, ca şi oceanul faţă de o insuliţă. Însă întreaga lume uriaşă a duhurilor, în care cred toate popoarele păgâne ale Asiei şi Africii, nu are un centru al său. Nu are un singur Dumnezeu, pe Care să-L numească cu cuvintele Sfintei Scripturi: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul. Toate duhurile sânt dezbinate, neasemănătoare, samavolnice şi neliniştite. Nu este nimeni care să împartă în dreapta şi în stânga, ci totul este amestecat şi, de aceea, nebinecuvântat. Într’un cuvânt, nu-L au pe Hristos, Împărţitorul şi Luminătorul. Dar oricum ar fi acea lume duhovnicească, Răsăriteanul se pregăteşte grabnic şi se luptă ca să-i fie părtaş.

Pentru el, această lume văzută este doar un popas în hora cosmică a vieţii. Lumea nevăzută este cea însemnată. De aceea Răsăriteanul nu se îngrijeşte  de această viaţă văzută, nici nu se luptă pentru această lume văzută, care va pieri repede, precum apa dintr’o baltă sub soarele arzător al Răsăritului.

Apusul a încetat să mai rodească sfinţi şi înţelepţi. Şi aceasta de când Papii au încetat să mai fie sfinţi şi înţelepţi, şi au devenit politicieni şi savanţi. Înaintea acestui soroc, Apusul a fost ortodox, a trăit în Hristos şi s’a luptat pentru Împărăţia Cerurilor. Dar, după acest soroc, Apusul a vrut să se lepede de Papă, însă s’a lepădat de Hristos.

De atunci, organul vederii lumii duhovniceşti este acoperit la Apusean de albeaţă şi, în locul luptei pentru Împărăţia Cerurilor, omenirea Apuseană a început să se lupte fără ruşine pentru împărăţia pământească.

Aceasta este noua, cea mai nouă istorie a Europei. Ea stă sub două semne: să supună şi să tragă folos. Aşa zic şi fac Apusenii: să supună natura şi să tragă folos din natură – de bună seamă, nu ca zidire a lui Dumnezeu şi nu cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ci să o supună ca pe o avuţie, ca pe un vrăjmaş, să o stoarcă toată în pocalul desfătărilor vremelnice.

Dar pentru ce toate acestea? Oare Apuseanul nu se gândeşte că va muri, fie de va supune, fie de nu va supune? se întreabă cu mirare Răsăriteanul.

Nu, nu, Apuseanul niciodată nu se gândeşte la moararte, până ce ajunge să aibă febră de 40 de grade.

El nu are când să se gândească la moarte. El nu are când să se gândească nici la viaţă.

El nu se gândeşte nici la viaţă, nici la moarte, ci numai la supunere şi la foloase; la supunerea şi la foloasele pământului şi văzduhului, ale focului şi apei, ale plantelor şi animalelor, ale fraţilor şi rudeniilor, ale vecinilor, ale popoarelor şi statelor învecinate.

El şi-a găsit lozinca sa ştiinţifică şi culturală: să supună şi să tragă foloase, alergând zbuciumat după această lozincă. El nu vede lumea duhovnicească din jurul său şi, nevăzând, nu crede în ea. Numai spiritismul îl înfricoşază, câteodată. Biserica nu-l sperie; Papa, cu atât mai puţin. Dar negrul spiritism, magia neagră, îi bagă un vânt rece în oase. „Este ceva!”, „Trebuie să fie ceva!” – îşi şopteşte; şopteşte, parcă, cu oarecare ruşine sau cu oarecari uşoare mustrări de conştiinţă. Aceasta nu-l opreşte, totuşi, pe calea sa zbuciumată, nici nu-i potoleşte lozinca: să supună şi să tragă foloase, căci pe acea nefericită cale l-au călăuzit „personalităţile” sale, descoperitorii şi cuceritorii.

Neamurile dreptslăvitoare trebuie să stea mai presus de aceste două blesteme, Răsăritean şi Apusean. Nu trebuie să se grăbească nici spre lumea duhurilor, cea a Răsăritului, nici spre lumea materială, cea a Apusului. Al lui Dumnezeu este cerul, al lui Dumnezeu este şi pământul. Există lume duhovnicească, chiar mai numeroasă decât ştie Răsăritul, dar acea lume duhovnicească nu este samavolnică, silnică şi haotică, ci este sub puterea lui Hristos Dumnezeu, Care a spus: „Datu-mi-s’au toată stăpânirea în cer şi pre pământ”. Nu se poate răpi de la Dumnezeu nici cerul, nici pământul. Aceasta este cu totul limpede Balcanilor dreptslăvitori, care glăsuiesc şi mărturisesc în toate zilele: Ce e răpit, blestemat este. Nici în această privinţă Balcanii nu pot sta între Răsărit şi Apus, ci mai presus şi de unul şi de celălalt, ca să lumineze şi pe unul şi pe celălalt, ca să lumineze şi unuia şi altuia – mai presus de Răsărit şi de Apus.

(Sf. Nicolae Velimirovici – „Mai presus de Răsărit și de Apus”, în traducere din limba sârbă de Pr. Alexandru Cotoraci, Ed. Predania, București, 2008, http://www.predania.ro)