15 martie – Sf. Mc. Agapie și a celor dimpreună cu dânsul; Sf. Mc. Alexandru; Sf. Mc. Nicandru

15 martie

• Pomenirea Sfântului Mucenic Agapie şi a celor şapte împreună cu dânsul: agapiePublius, Timolau, Romulus, Alexandru, Alexandru, Dionisie şi Dionisie

Toţi aceşti sfinţi au luat mucenicia în Cezareea Palestinei, suferind la mîna cezarului Urban, în timpul domniei împăratului Diocleţian. Toţi şapte erau extrem de tineri, şi nici unul nu era botezat creştin, cu excepţia lui Agapie. Nici cu apă nu fuseseră botezaţi, ci al lor a fost botezul sîngelui. Li s-a întîmplat într-o zi acestor tineri să vadă cum sînt torturaţi creştinii pentru credinţa lor: unii în foc, alţii în spînzurători, alţii la fiare. Văzîndu-le inexplicabila tărie, linişte şi răbdare cu care sufereau aceste chinuri, inimile tinerilor s-au înflăcărat de rîvnă pentru Hristos. Ei singuri şi-au legat mîinile la spate şi s-au înfăţişat înaintea lui Urban zicîndu-i: „Şi noi sîntem creştini.” Făgăduinţele, ca şi ameninţările lui Urban, au rămas zadarnice. Acestor tineri li s-a alăturat atunci un cetăţean de vază al cetăţii, Agapie, care suferise şi pînă atunci mult pentru Hristos. Ei cu toţii ardeau de credinţă şi de dragostea lui Hristos. Cu toţii au fost ucişi prin decapitare la anul 303, strămutîndu-se în locaşurile cele cereşti ale împăratului Ceresc.

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Alexandru

Sfîntul Alexandru era din cetatea Side din Pamfilia. Un reprezentant al împăratului Aurelius l-a întrebat pe Alexandru: „Cine eşti şi din ce ţinut te tragi?” La această întrebare Alexandru a răspuns că el este păstor al turmei lui Hristos. „Şi unde se află această turmă a lui Hristos?” a întrebat mai departe, bănuitor şi rău, reprezentantul împăratului. Sfîntul Alexandru a răspuns: „Ea se află împrăştiată în întreaga lume în care trăiesc oamenii făcuţi de Dumnezeu, şi printre aceştia, cei care cred în El sînt oile Lui. Iară cei care s-au despărţit de Făcătorul lor, făcîndu-se slugi zidirii, lucrurilor făcute de mîini omeneşti şi idolilor morţi, aşa ca tine, sînt străini de turma Lui. Aceştia la înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu se vor afla dea stînga Lui, împreună cu caprele, iară nu de-a dreapta Lui, împreună cu oile„. Judecătorul plin de ură a poruncit atunci ca Alexandru să fie bătut mai întîi cu vine de bou, iar apoi aruncat într-un cuptor. Focul însă nu s-a atins de el. După aceea, el a fost jupuit de viu şi aruncat la fiare, dar fiarele nu s-au atins de el. La urmă judecătorul a poruncit ca Alexandru să fie ucis prin decapitare. De îndată însă ce a pronunţat această sentinţă, el a înnebunit, fiind posedat în acea clipă de duhurile necurate. El a fost scos din sala de judecată în timp ce grohăia şi zbiera ca animalele, cei care îl duceau grăbindu-se să ajungă la templul idolesc. Dar pe drum torţionarul şi-a lepădat în chinuri groaznice necuratul lui suflet. Sfintul sfinţit mucenic Alexandru a luat mucenicia între anii 270 şi 275 după Hristos.

• Pomenirea Sfântului Mucenic Nicandru, cel din Egipt

Sfîntul Nicandru a fost jupuit de viu iar apoi decapitat pentru credinţa lui în Hristos. Crima lui era aceea că, medic fiind, el îngrijea pe mucenicii cei închişi şi schingiuiţi pentru Hristos, şi că le îngropa cu cinste trupurile lor sfinte. Pentru aceasta el a luat cu mare cinste mucenicia pentru Hristos la anul 302 de la întrupare.

bar

Cântare de laudă la Sfinţii Mucenici Agapie, Alexandru şi Nicandru

A Sa oştire Domnul

Şi-o alege

Din orişice loc de sub soare.

Ostaş al său se face

Orice suflet care arde

De credinţă şi iubire pentru El.

Ostaşii săi sînt medici, înţelepţi, ţărani sau muncitori, împăraţi sau pescari;

Cinul lor lumesc este fără importanţă,

Căci oştire de mucenici sînt ei!

Sabia capul l-a tăiat,

Iar Stăpînul l-a primit pe înţeleptul Alexandru.

Sabia capul l-a tăiat,

Iar Stăpînul l-a primit pe milostivul Nicandru,

Sabia capetele lor frumoase le-a tăiat

Ca pe nişte mere proaspete,

Dar sub sabie S-a aflat

Mîna Cea Sfîntă Şi hrănitoare a Culegătorului.

Căci cei pe care lumea îi respinge şi-i aruncă

Scumpi muguri, şi cele mai frumoase flori

Sînt pentru Domnul,

Şi Mina Lui le culege.

Tăiat ca o buruiană,

Pe întîiul cetăţean al cetăţii,

Pe Agapie,

Domnul îl primeşte ca pe Fiul Său.

Aceştia sînt mucenicii care acum în veşnicie împreună cu-al îngerilor cor

Se veselesc.

Căci să mori nu e destul:

Unii mor binecuvîntaţi şi binecuvîntînd,

Iar alţii blestemaţi, blestemînd.

Pentru Hristos să mori e lucrul cel mare:

Murind pentru El, binecuvîntat eşti tu,

Şi blestemat este acela ce moare

Luptînd împotriva Lui.

bar

Cugetare

Iubirea pentru orice şi oricine, chiar pentru sine, se poate răci în timp, se poate chiar pierde cu totul şi se poate chiar preface în ură. Dar iubirea omului pentru Dumnezeu odată dobîndită şi înrădăcinată în sufletul lui, mult mai greu se răceşte, şi doar atunci cînd omul îşi pierde minţile, în primul caz iubirea pămîntească a omului se şterge fie din schimbările ce au loc în el, fie din cauza schimbării iubirii.

Dar în al doilea caz iubirea omului pentru Dumnezeu nu se poate micşora decît din cauza nestatorniciei propriului lui suflet, şi nicidecum din cauza vreunei schimbări în Dumnezeu.

Toate acestea Sfântul Isaac Sirul le arată minunat de limpede: „Există un fel de iubire care se aseamănă cu pîrîiaşele de după ploaie, care repede se usucă după ce ploaia a trecut. Dar mai există o iubire care seamănă cu izvorul cel ce izbucneşte din pămînt, şi niciodată nu seacă. Prima iubire este iubirea omenească, a omului pentru om şi pentru lucrurile din această lume. Pe cînd cea de a doua este iubirea dumnezeiască.” Sfîntul Simeon Noul Teolog grăieşte despre iubirea dumnezeiască astfel:

„O, Iubire Sfântă! Tu eşti capătul Legii. Tu m-ai cucerit! Tu mă încălzeşti, tu îmi înflăcărezi inima pînă la iubirea cea nemăsurată pentru Dumnezeu şi pentru fraţii mei.

Din dragoste Dumnezeu S-a făcut om. Din dragoste El a îndurat cumplita Lui patimă ca să-1 scoată pe om din cleştele iadului şi morţii şi să-1 urce la Rai. Din dragoste sfinţii apostoli au alergat alergarea lor cea grea. Din dragoste sfinţii mucenici şi-au vărsat sîngele: numai în scopul de a nu-L pierde pe Hristos.”

bar

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos cînd L-a adus Pilat înaintea evreilor:

  • La cum a fost biciuit Stăpînul de către soldaţii romani;
  • La cum, după ce L-au biciuit, şi-au bătut joc de El, punîndu-l pe cap cunună de spini şi îmbrăcîndu-L într-o mantie purpurie.
  • La cum Pilat îl înfăţişează înaintea evreilor zicînd: „Iată omul!” (Ioan 19: 5).

bar

Predică

Despre proorocia casei pustiite – „Iată, casa voastră vi se lasă pustie” (Matei 23:38)

De ce a tăcut Domnul la judecată înaintea evreilor şi înaintea lui Pilat?

El a rămas tăcut pentru că El deja spusese tot ceea ce trebuise să fie spus.

El a spus şi a proorocit cu glas tare de mai înainte cum căpeteniile evreilor aveau să-L dea în mîna necredincioşilor ca să-L omoare. De multe ori proorocise El de mai înainte cele ce aveau să I Se întîmple. Acestea toate ucenicii le-au auzit cu urechile lor şi le-au ţinut minte cu grijă. Dar El a mai proorocit şi teribilele pedepse pe care evreii şi le luau pe capetele lor, şi ale urmaşilor lor peste veacuri, pentru abominaţiunea uciderii de Fiului lui Dumnezeu. Evreii au auzit şi ei cu urechile lor această cumplită proorocie, dar au uitat-o. Mult mai tîrziu însă ei şi-au amintit de ea, căci se aflau printre cei din Ierusalim cînd romanii au distrus cu desăvîrşire cetatea, au jefuit-o, au incendiat-o, au nimicit-o cu desăvîrşire şi i-au împrăştiat locuitorii în cele patru colţuri ale lumii. În timpul acestei urgii prorocite de Mîntuitorul, mulţi au fost omorîţi prin sugrumare şi sufocare, mulţi prin înfometare, mulţi prin răstignire pe cruce. Evreii, din frică şi din plictiseală, 1-au obligat pe Pilat să-şi ridice mîna împotriva Domnului Hristos. Mai tîrziu, Imperiul Roman şi-a ridicat mîna împotriva evreilor, în ziua în care proorocia Mîntuitorului s-a împlinit. Imperiul Roman, odinioară reprezentat la Ierusalim de Pilat, şi-a ridicat mîna împotriva Ierusalimului şi copiilor ei cu o sabie ascuţită, cu două tăişuri. Cînd împăratul Hadrian a refăcut cetatea Ierusalimului el nu a mai îngăduit să se numească Ierusalim, ci Aelia Capitolina şi le-a interzis evreilor să se stabilească în ea, sub pedeapsa cu moartea. Iată, casa voastră vi se lasă pustie. De atunci înainte, pînă în ziua de azi, Ierusalimul este părăsit de evrei, care nu mai locuiesc în el ca popor. Copiii ticăloşilor strămoşi ucigaşi de Dumnezeu au fost împrăştiaţi prin toată lumea, şi rămîn împrăştiaţi pînă în ziua de azi, chiar în casele lor aflîndu-se.

O, Doamne Atotputernice şi Atotvăzătorule, iartă-ne nouă păcatele noastre. Căci Ţie se cuvine slava şi lauda în veci, Amin!

vinieta

Acest articol a fost publicat în Proloagele de la Ohrida și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s