8 martie – Sf. Teofilact, episcopul Nicomidiei; Sf. Mc. Teodoret (Proloagele de Ohrida)

8 martie

• Pomenirea Sfântului Teofilact, Episcopul Nicomidieiteofilact

Cînd sfătuitorul împărătesc Tarasie, care era un laic, a fost ales Patriarh al Constantinopolelui, atunci, împreună cu el şi din mîinile lui, mulţi prieteni, persoane din cercul lui şi oameni necunoscuţi care îl admirau de departe au luat şi ei cinul călugăresc. Printre aceştia se afla şi Teofilact. Sfîntul Tarasie l-a uns pe Teofilact episcop al Nicomidiei. Ca episcop, Sfîntul Teofilact a fost păstor bun al turmei încredinţate lui şi s-a dovedit a fi binefăcător şi scăpare tare al celor aflaţi în nevoi, în dureri, şi în necazuri. După moartea Sfîntului Tarasie, pe tronul patriarhal a fost ridicat arhiereul Nichifor, iar la scurt timp după aceea la cîrma imperiului a venit Leon Armeanul, care era iconoclast. Acesta a stîrnit furtuna ucigaşă a luptei împotriva sfintelor icoane din Biserica lui Hristos. Nepăsîndu-i că iconoclasmul fusese dat anatemei la cel de al Şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea (783 d.Hr.), împăratul Leon Armeanul a pornit din nou acest război drăcesc împotriva Bisericii, vrînd să răstoarne Ortodoxia. Sfîntul Teofilact l-a înfruntat pe împărat cu îndrăzneală şi pe faţă, dar vazînd că împăratul nesocoteşte pe mai departe adevărul, i-a prorocit: «O, împărate, vei cădea cu cădere năprasnică şi mare, şi nu vei găsi pe nimeni care să te scape de ea!». Din cauza acestor cuvinte şi la porunca împăratului, Sfîntul Teofilact a fost scos cu nelegiuire din scaun şi alungat în exil, unde a petrecut timp de treizeci de ani în cele mai mari lipsuri, necazuri şi umilinţe, şi unde în cele din urmă şi-a dat sufletul în mîna lui Dumnezeu, la anul 845 după Hristos.

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Teodoret

Împăratul Constantin a zidit o prea slăvită biserică-catedrală în Antiohia. Poporul numea această biserică „Biserica de aur”, din cauza pereţilor exteriori şi interiori placaţi cu totul în aur, şi a sfintelor odoare dinăuntru, făcute cu totul din aur şi argint. Împăratul a dăruit acestei biserici multe pămînturi care să asigure viaţa clerului, care slujea în această sfintă biserică în număr mare. Custodele acestui însemnat patrimoniu a fost presbiterul Teodoret, preot înzestrat cu o mare credinţă şi evlavie. Cînd Iulian Apostatul şi-a început domnia, el mai întîi s-a lepădat de Hristos, şi deşi era botezat, a pornit o persecuţie sălbatică împotriva creştinilor. Iulian, unchiul cu acelaşi nume al Apostatului, a venit la Antiohia şi a început să jefuiască biserica zisă „de aur”. El l-a chemat pe presbiterul Teodoret, custodele bisericii, în faţa judecăţii sfatuindu-l să se lepede de Hristos. Dar viteazul preot al lui Hristos nu numai că a înfierat cu mînie şi dispreţ nelegiuirea, dar l-a şi înfruntat pe împăratul apostat de la Sfinta Credinţă Creştină cu cuvinte de ocară, numindu-l cîine care se întoarce la vărsătura sa. Cînd sălbaticul judecător, plin de toată ura şi răutatea, a cutezat să-şi uşureze udul în sfînta biserică de aur, Sfintul Teodoret i-a prorocit moarte cumplită, care s-a şi întîmplat în scurt timp. Sfîntului Teodoret i s-a tăiat capul cu securea pentru credinţa lui în Hristos. Din ceasul în care cîinele de judecător a îndrăznit să profaneze sfînta biserică, el a început să aibă dureri în părţile de jos ale necuratului său trup. Astfel, întreaga jumătate de jos a trupului a început să-i fie mîncată de viermi, încît şi-a vărsat necuratul său duh cel apostat şi hulitor în chinuri oribile, cu neputinţă de descris. Tot la prorocia Sfîntului Teodoret, Felix, ajutorul întru nelegiuire al apostatului Iulian, a murit vărsînd continuu sînge pe gură imediat după uciderea cu securea a preotului celui sfînt al lui Dumnezeu. Sfîntul Teodoret a fost omorît pentru Domnul în anul 362 după Hristos, iar sufletul lui s-a mutat la locaşurile cele cereşti ale împărăţiei veşnice.

bar

Cântare de laudă

Plîngerea lui Adam

Izgonit din Rai,

Adam cel zgribulit

Însingurat suspină de durere.

Îngerii cerului, cu care pînă adineaori vorbea

Ca şi cu nişte prieteni, s-au risipit de lingă el

Ca o boare de vis.

Ei nu mai pot vorbi cu el, cel blestemat, cu el, cel care pînă ieri era stăpînul Raiului.

Adam suspină şi plînge,

Cu fruntea plecată

Pe piatra cea rece şi tare:

„Vai, urmaşilor mei!

Vai, mie, păcătosului!

O clipă fugară am îndrăznit Cuvîntul

Făcătorului meu să-l dispreţuiesc.

Cu adevărat mi se cuvine

De toată zidirea să fiu dispreţuit.

Cu adevărat mi se cuvine

Ca multe veacuri de aici înainte,

Zi şi noapte,

Şarpe să am alături, iar nu pe Dumnezeu!

Cu adevărat mi se cuvine mie

Toată zidirea să mă robească,

În loc ea să-mi fie mie roabă!

Vînturile şi arşiţa, stihiile toate, 

Fiarele şi scorpiile, şi toate tîrîtoarele de care se îngreţoşează inima mea.

Cu adevărat mi se cuvine mie

Spaima să mă îngheţe pînă la os,

Căci de bună voie m-am lipsit de libertatea stăpînă ce nu cunoaşte frica.

Numai Domnul meu Unul Dumnezeu

Mă poate scăpa,

Cel pe Care eu L-am nesocotit.

O, primeşte plînsul meu

Şi îndură-Te de mine, Doamne.

bar

Cugetare

Creştine, să te încrezi în Dumnezeu mai mult decît în propria mamă. Să-I mărturiseşti Lui totul, căci El nu te va trăda niciodată. Să-I îmbrăţişezi cu dragoste toate Poruncile, căci ele sînt mîntuitoare de suflet. Ele niciodată nu te vor înşela. Pe cît de mult îţi pui toată încrederea în Dumnezeu, pe atît să fii treaz şi cu mintea, luînd seama la duşmanii tăi, care vin de la trup, de la lume şi de la diavoli. Toate acestea au fost minunat rostite de slăvitul sfînt al lui Dumnezeu, Efrem Sirul, care a zis:

Îmbrăţişînd poruncile lui Dumnezeu, să ai inima curată şi plină de simplitate, iar stînd tare împotriva atacurilor drăceşti şi intrigilor ţesute de slugile satanei, să fii înţelept ca şarpele şi blînd ca porumbelul.

bar

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos, Care S-a rugat în Grădina Ghetsimani:

  • La stăruinţa cu care cere ucenicilor să privegheze şi să se roage;
  • La cum se ridică de trei ori de la rugăciunea cea făcută cu picături de sînge, se duce la ucenici, şi îi găseşte de fiecare dată dormind;
  • La cum ei pentru aceasta au căzut în ispită, părăsindu-1 pe învăţătorul, căci nu erau pregătiţi să învingă frica de oameni;
  • La cum şi noi sîntem trîndavi şi neveghetori, nerugîndu-ne lui Dumnezeu, căci iată, cînd vine ispita, Il părăsim pe Domnul nostru Hristos.

bar

Predică

Despre vederea ochilor şi vederea sufletului -„Făcîndu-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflîndu-Se ca un om.” (Filipeni 2: 7)

Aşa grăieşte Sfîntul Apostol Pavel, acelaşi care a mărturisit despre Stăpînul Iisus: „Acesta este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, mai întîi născut decît toată făptura” (Coloseni 1: 15), şi „Întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2: 9). Acesta este Domnul după firea Lui şi după dumnezeirea lui, dar la înfăţişare aflîndu-Se ca un om. Oamenii ale căror inimi sînt împietrite şi ale căror minţi sînt întunecate nu recunosc obiectele şi persoanele din jurul lor decît prin intemediul vederii celei trupeşti.

Aceşti oameni, contemporani venirii Mîntuitorului în trup, îl priveau cu ochii şi nu vedea în Iisus decît un om.

Căci lor nu le era dat să ştie despre El nimic mai mult decît ceea ce vedeau cu ochii. Omul trupesc se uita la Iisus şi nu-I vedea decît trupul, dar în acel trup nu-L vedea nici pe Dumnezeu şi nici pe omul desăvîrşit şi fără de păcat. Chiar şi astăzi, oricine judecă doar după ceea ce vede cu ochii trupului îi neagă lui Hristos tot ceea ce nu poate vedea în ceilalţi oameni.

Nimeni nu poate grăi adevărul despre Stăpînul Hristos, judecîndu-L doar după ceea ce vede cu ochii trupeşti.

Ceea ce ochiul vede din El nu este decît parte din vălul care ascunde taina veşnică a cerului, şi cele mai mari taine ale timpului şi istoriei pămîntului. Pentru a vedea ceea ce este adînc şi ascuns în El, ceea ce se află dincolo de văl, trebuie să avem vederea duhovnicească, care este Duhul lui Dumnezeu cel din inima omului, Duhul Cel Care dă la o parte vălul şi descoperă tainele.

O, Stăpîne Doamne Preadulce, învredniceşte-ne pre noi de sălăşluirea întru noi a Duhului Tău Celui Sfînt. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!

vinieta

Acest articol a fost publicat în Proloagele de la Ohrida și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s