6 martie
• Pomenirea Sfinţilor Patruzeci şi Doi de Mucenici din Amoreea
Aceştia au fost cu toţii comandanţi în armatele împăratului bizantin Teofil. Când împăratul Teofil a pierdut bătălia împotriva sarazinilor, care s-a întâmplat în cetatea Amoreea, aceştia au capturat oraşul şi au luat cu ei în sclavie mulţi creştini, între care şi aceşti comandanţi. Ceilalţi creştini din cetate au fost fie ucişi fie vânduţi ca sclavi. Comandanţii au fost aruncaţi în temniţă, unde au fost ţinuţi timp de şapte ani. Şefii musulmani îi cercetau adesea acolo, sfătuindu-i să îmbrăţişeze credinţa islamică. Comandanţii creştini însă nici nu voiau să-i audă. Când sarazinii le grăiau comandanţilor, zicând: „Mohamed este adevăratul proroc iar nu Hristos,” comandanţii îi întrebau: „Dacă aţi avea doi care se ceartă pentru un câmp, cum că este al lui, unul având mulţi martori care adeveresc aceasta, iar celălalt nici unul, ce aţi zice, că al cui este câmpul?” Şefii musulmani au răspuns: „Fără îndoială că al celui cu mulţi martori.” Comandanţii au zis: „Drept aţi răspuns. Aşa este şi cu Hristos şi cu Mohamed al vostru. Hristos are mulţi martori: Prorocii din vechime, Moise şi loan Botezătorul, pe care şi voi îl recunoaşteţi şi care a dat mărturie pentru El. Mohamed însă nu are ca mărturisitor decât pe el însuşi.” Sarazinii au rămas ruşinaţi şi au mai încercat să se apere astfel: „Credinţa noastră e mai bună decât cea creştină pentru că vedeţi şi voi că Dumnezeu ne-a dat nouă izbândă asupra voastră, a creştinilor! Vedeţi bine că cele mai bogate pământuri şi împărăţii din lume sunt ale noastre şi că ele sunt şi mai numeroase şi mai întinse ca ale voastre!” Atunci comandanţii au zis: „Dacă aşa ar fi, atunci idolatriile egipteană, babiloniană, elenistică, romană şi închinarea la foc a persanilor ar fi adevăratele credinţe, căci iată, odată toate aceste neamuri au fost stăpînitoarele lumii! Este limpede pentru oricine că victoria, bogăţia şi puterea voastră nu dovedesc şi adevărul credinţei voastre. Noi ştim că Dumnezeu uneori dă biruinţa creştinilor, iar alteori îngăduie să fie subjugaţi ca să-şi vadă mai bine păcatele şi să se curăţească de ele prin pocăinţă şi credinţă adevărată.” După şapte ani ei au fost ucişi prin decapitare, la anul 845 după Hristos. Trupurile lor au fost aruncate în râul Eufrat, dar ele au plutit de cealaltă parte a râului, unde au fost culese şi îngropate cu cinste de creştini.
• Pomenirea Sfântului Cuvios Iov
Acest Cuvios Iov s-a născut la Moscova în anul 1635 de la Hristos. El a iubit mult cântările şi slujbele Sfintei Bisericii, fiind atras de ele. El a fost duhovnicul Ţarului Petru cel Mare, dar din cauza intrigilor s-a retras la Mănăstirea Soloveţk [!?], unde a dus o viaţă de aspră asceză şi lipsuri. La anul 1720, pe când era în vârstă de optzeci şi cinci de ani, el a adormit întru Domnul; înainte de a-şi da duhul, el a strigat tare: „Binecuvântat este Dumnezeul Părinţilor noştri! De aceea în ceasul acesta eu nu am teamă ci cu bucurie părăsesc această lume”.
• Sfinţii Mucenici Conon tatăl şi Conon fiul
Pe când tatăl era deja înaintat în vârstă, fiul era un tânăr de şaptesprezece ani. În timpul domniei lui Domențian, ei au fost tăiaţi în jumătate cu fierăstrăul pentru credinţa lor în Hristos şi au fost proslăviţi de Stăpânul Hristos în cer şi pe pământ. Ei au suferit cu cinste la anul 275 după Hristos.
Cântare de laudă la Sfinţii Conon, tatăl şi fiul
Împăratul îi şopteşte tânărului Conon:
„Mintea tatălui tău s-a întunecat de vârstă,
Deci tu, tinere, cuvântul să nu i-l iei în seamă.
Ci mai curând leapădă-te şi uită-L pe Hristos.
Jertfă adu romanilor zei
Şi alături de noi vei petrece cu cinste”
Dar tânărul Conon răspunde viteaz:
„Scris este, o, călăule-mpărat,
Că fiul cele văzute la tatăl le face,
Iar eu de faptele tatălui meu
Nicicând mă ruşinez.
Căci tatăl meu adevărul
Adevăratei Credinţe mă-nvaţă,
Al Adevăratei Credinţe şi cunoştinţe de Dumnezeu.
Pentru ca eu un Dumnezeu să cunosc,
Pe Făcătorul meu Atotmilostiv.
Pentru ca eu pe Hristos să-L cunosc,
Mântuitorul meu din moarte.
Orice vei face trupului tatălui meu,
Aceleaşi să le faci şi mie;
Căci tu asupra sufletelor noastre
Nici o stăpânire nu ai.
Ale noastre suflete ale noastre sunt,
Şi pe ale noastre noi
Stăpânului nostru Hristos Le dăruim,
Fiului lui Dumnezeu.
Cugetare
Câtă vreme suntem pe pămînt, să ne socotim oaspeţi în Casa lui Hristos. Tu stai la masă şi El este cel care te serveşte.
Dacă respiri, aerul Lui îl respiri. Dacă te îmbăiezi, în apa Lui te îmbăiezi. Dacă eşti călător, pe pămîntul Lui eşti călător. Dacă strângi bogăţii, ale Lui sunt bogăţiile pe care le strângi. Dacă risipeşti, ale Lui sunt cele pe care le risipeşti. Dacă ai putere asupra altora, prin a Lui îngăduinţă ai primit-o.
Dacă eşti în strălucită adunare, tu şi ceilalţi împreună cu tine sunteţi oaspeţii Lui. Când ieşi să respiri într-un colţ de natură, în grădina Lui petreci. Dacă eşti singur, El este de faţă. Dacă porneşti undeva sau te întorci, El vede. Orice faci, El ţine minte.
El este gazda cea mai atentă şi mai delicată care te-a găzduit vreodată.
Fii deci cu băgare de seamă faţă de El. Într-o casă aleasă, oaspeţilor li se cere să ştie să se poarte. Aceste cuvinte sunt simple şi ştiute, dar ele ascund un mare adevăr. Toţi sfinţii l-au cunoscut şi şi-au călăuzit vieţile după el. De aceea Veşnicul Stăpân al Casei i-a răsplătit cu veşnica viaţă în ceruri şi cu slavă pe pământ.
Luare aminte
Să luăm aminte la Taina Împărtăşirii cea care este medicament de viaţă dătător sufletului şi trupului:
- Medicament ce curăţă sufletul de bolile păcatelor, redându-i sănătatea vieţii;
- Medicament care vindecă şi curăţă trupul de avariţie şi vicii, redându-i sănătatea vieţii;
- Medicament care învie şi revigorează tot omul, fâcându-l mădular sănătos al veşnicului Trup al lui Hristos, fără de care el putrezeşte şi în cele din urmă se usucă, se taie şi se aruncă în foc.
Predică
Despre moştenitor şi rob – „Câtă vreme moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu nimic de rob, deşi este stăpân peste toate (Galateni 4: 1).
Câtă vreme moştenitorul unei mari averi este copil de leagăn, cu ce se deosebeşte el de fiul unui rob? Nici trupul nu-i este mai altul, nici gândurile mai înalte, nici dorinţele mai curate. Cum e pruncul de rege, aşa este şi cel de rob, aşa este şi cel de cerşetor. Timp de câţiva ani, fiul de rege deci nu se deosebeşte cu nimic de cel de rob. Totuşi, când fiul de rege ajunge la majorat şi la deplina conştiinţă a demnităţii lui, el primeşte răspunderea împărăţiei, iar când fiul de rob ajunge la majorat şi la deplina cunoştinţă a maturităţii, el intră în jugul sclaviei.
Atunci se vede enorma diferenţă dintre cei doi. Atunci este limpede că moştenitorul şi robul nu au cum să fie egali. Robul trebuie să robească, iar regele trebuie să conducă.
Apostolul vrea să spună prin aceste cuvinte că aşa stau lucrurile şi cu cei care sunt creştini şi necreştini.
Căci cel care nu este creştin este rob firii, pe cînd creştinul este stăpân peste fire.
Era necreştină a istoriei omenirii ne arată cum omul a fost robul elementelor naturii, sluga trupului şi a păcatului, a idolilor şi creaturilor egale lui şi inferioare lui, în timp ce era creştină a istoriei omenirii ne arată cum omul a redevenit stăpân şi proprietar, un nobil de rasă împărătească şi moştenitor peste toate. Chiar cei care au ştiut despre Unul Adevăratul Dumnezeu, adică israeliţii, nu au fost ca nişte copii ai lui Dumnezeu, nici ca nişte moştenitori ai tatălui lor, ci ca nişte slugi şi robi ai lui Dumnezeu şi Judecătorul. Iar cînd a venit plinirea vremii (Galateni 4: 4), Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu a venit pe pământ. El a făcut posibil ca să dobândim înfierea (Galateni 4: 5), şi să ne îndreptăm către Duhul lui Dumnezeu strigând „Avva, Părinte” (Galateni 4: 6).
Fraţilor, de ce a venit Hristos pe pământ? El a venit pe pământ ca să ne dea o soartă alta decît a robilor, să ne dea soarta moştenitorilor şi responsabilităţile de stăpâni.
El a venit să ne dea soarta celui care este fiu, a aceluia, adică, care în Numele lui Hristos poate îndrăzni să-L numească pe Dumnezeu Tată, şi să ne arate care este datoria noastră de stăpâni, aceea, adică, de a stăpâni peste noi înşine, peste trupurile noastre, peste gândurile noastre, peste dorinţele noastre şi peste toată zidirea din jurul nostru.
O, Unule Născut Fiule al lui Dumnezeu, Tu ne-ai dăruit nouă cinstea înfierii prin milostivirea şi jertfa Ta. O, Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, ajută-ne nouă să luptăm până la sfârşit, întru curăţie şi adevăr. Căci Ţie se cuvine slava şi mulţumirea în veci, Amin!
† Sfântul Nicolae Velimirovici 
Pingback: Sărbătoarea zilei – Sfintii 42 de mucenici din Amoreea | Stefan Grozescu's so called "Blog"