Cugetarea a VII-a – Nevoinţa pentru trup şi nevoinţa pentru suflet

Răsăritul se nevoieşte pentru suflet, Apusul se nevoieşte pentru trup.copil

Răsăritul nu crede în raiul pământesc. Apusul nu crede în raiul ceresc.

Pentru Răsăritean, postul înseamnă cel dintâi lucru de care ţine mântuirea. Pentru Apusean, postul înseamnă îndepărtarea nebunească de plăcerile avute la îndemână.

Cândva Apusul a ţinut postul şi celelalte înfrânări trupeşti pentru mântuirea sufletului.

Însă noi vorbim despre Apusul de acum, slăbănogit duhovniceşte, care se teme că postul îi va şubrezi trupul.

De altfel, când în Apus până şi bisericile au lepădat orice post, se mai poate aştepta oare de la mireni să priceapă înţelesul postului şi să postească? Toţi întăresc ceea ce este limpede, şi anume faptul că popoarele Apusene se întorc la păgânism. Însă puţini sânt cei ce deosebesc felurile păgânismului. Popoarele Apusene nu se întorc la păgânismul  Răsăritean, ci la păgânismul Apusean. Căci păgânismul Răsăritean este împreunat cu o grea asceză, cu post şi felurite nevoinţe trupeşti.

Dacă popoarele Europene s’ar fi întors la păgânismul Răsăritean, ele ar fi postit şi s’ar fi nevoit întocmai cum se nevoiesc popoarele din India, Tibet şi China. Dar ele nu se întorc la acest păgânism ascetic al Răsăritului, ci se întorc la păgânismul destrăbălat al Apusului, adică la păgânismul înaintaşilor Europeni cei nebotezaţi. Păgânismul Apusean a fost sângeros, silnic şi dezmăţat, de la început până la sfârşit. Aşa a fost la Ellini, mai cumplit la Romani, şi mai cumplit la vechii Germani şi Franci. Oare puteau şti despre post străvechii Ellini, când în faţa ochilor le plutea mereu desfrâul olimpian al dumnezeilor lor? Şi oare putea fi vorba de vreo înfrânare la sângeroşii împăraţi Romani, care lângă tricliniile lor aveau vomitătoare, ca să poată vărsa prânzul şi-apoi să prânzească din nou? Sau la bogătaşii romani, care îşi găteau prânzul din limbi de privighetoare? Ce post şi ce înfrânare se putea închipui la popoarele France şi Teutone, care mâncau carne crudă, ţinută sub şaua calului?

Lepădarea Apusului de Hristos înseamnă reîntoarcerea Apusului la păgânism, însă nu la păgânismul Indian, compătimitor şi resemnat, ci la păgânismul său, Apusean, sângeros şi destrăbălat, fără suflet şi fără conştiinţă – lucru ce se înfăţişează înaintea ochilor noştri în faptă şi în lucru. Neîndoielnic, Islamul este mai duhovnicesc decât Apusul păgânizat, căci ştie de post şi de rugăciune, de Dumnezeu şi de suflet.

Cu adevărat, este mai duhovnicesc decât acei intelectuali batjocoritori care râd de post şi rugăciune, tăgăduiesc pe Dumnezeu şi sufletul, şi se nevoiesc doar pentru raiul pământesc.

Dar Islamul şi Apusul păgânizat sânt şi întrucâtva înrudiţi: în înţelegerea raiului ce va să fie. Cu adevărat, musulmanii îşi închipuie raiul în cer şi nu pe pământ, în timp ce păgânii Apuseni îşi închipuie raiul pe pământ şi nu în cer. Dar măcar că aceste două raiuri, topografic, se poate spune, sânt foarte îndepărtate unul de celălalt, în esenţă sânt întocmai.

Căci şi musulmanii, şi Apusenii, îşi închipuie raiul ca o împlinire a vieţii trupeşti şi ca o deplină mulţumire a tuturor patimilor trupeşti.

Ca să dobândească un astfel de rai, musulmanii se nevoiesc cu postul, rugăciunea şi închinăciunile, iar Apusenii – chipurile – cu cercetarea ştiinţifică şi cu revoluţiile sociale.

Pe de altă parte, India şi Tibetul se nevoiesc, şi se nevoiesc aprig, nu pentru raiul pământesc, nici pentru raiul ceresc, ci pentru nimicirea vieţii, pentru încetarea reîncarnării, pentru pierderea cunoştinţei şi pentru lipsa simţirii – pentru Nirvana. Căci pentru ei viaţa-Maya este o amăgire, iar Samsara este vârtejul în care se află şi oameni şi dumnezei. Pentru ei nu există nici măcar raiul ceresc, cu atât mai puţin raiul pământesc. Nici măcar dumnezeii lor nu se află în Rai, ci în nefericirea existenţei, în amăgirea trăirii personale, în vârtejul Samsarei. Şi pe cât aşteaptă oamenii mântuirea de la dumnezei, pe atât aşteaptă dumnezeii mântuirea de la oameni! De aceea a avut Gautáma Búddha îndrăzneala să zică: Eu am venit să mântuiesc pe oameni şi pe dumnezei!

Cu adevărat, concepţiile despre Dumnezeu şi despre om sânt mincinoase, acolo unde s’au putut auzi.

Însă nu este mai puţin mincinoasă grăirea Apuseană, care zice: Profită! Enjoy yourself! (Satisface-te pe tine însuţi! – zic Englezii.)

Nu numai că nu este grăirea popoarelor Creştine, ci nici măcar grăirea celor mai buni şi mai însemnaţi filosofi Ellini – nici Socráte, nici Pláton, nici Aristotél, nu s’au încumetat să vorbească aşa. Ci astfel a vorbit cel ce închipuie neghina şi boala filosofiei Elline – Epicúr. El s’a încumetat a zice îngrozitorul cuvânt: Carpe diem! Adică, bucură-te de ziua de azi, căci mâine poţi fi mort pe vecie. Prinde-te de fiecare nouă zi şi soarbe-o până la sânge. Acesta este păgânismul Apusean, pe care acum Europa, oarecând Creştină, îl încuvinţează!

Ce să zicem despre nevoinţa omenirii Răsăritene şi Apusene, despre nemărginita panoramă a nevoinţei pentru un ţel neadevărat şi de neatins? Neadevărat şi de neatins este ţelul spre care năzuieşte şi pentru care se nevoieşte lumea Islamică a Răsăritului, căci

în cer nu se află raiul trupesc şi al patimilor.

De neînfăptuit şi de neatins este ţelul spre care mii de ani a năzuit şi pentru care s’a nevoit lumea Orientului Mijlociu, a Orientului Central şi a Orientului Îndepărtat, căci Dumnezeu, Unul şi Singurul, Care a zidit toate sufletele şi Care pe toate le aşteaptă în poala Sa, este!

Nimicirea sinelui este o ucidere, şi Nirvana o minciună.

De neînfăptuit şi de neatins este ţelul Apusului cel învăţat şi atheu. Raiul pe pământ este un rai fără proroci; un astfel de rai nu este nici făgăduit, nici prorocit; nici nu a fost, nici nu va fi.

Raiul este acolo unde-i dragoste. Iar dragostea este acolo unde-i Părintele. 

Pentru aceasta, Raiul nu este pe pământ, ci în cer; nu este trupesc, ci duhovnicesc; nu este harem, ci îngeresc.

E limpede din toate acestea, că popoarele dreptslăvitoare nu pot sta între Răsărit şi Apus, ci mai presus – îndeosebi Balcanii pravoslavnici, care au plâns în robie o jumătate de mileniu, mai mult decât orice alt popor creştin în lume. Balcanii trebuie să fie treji şi să osebească ziua de noapte şi grâul de neghină. Nu cumva să şovăiască Balcanii între Răsărit şi Apus, adică între raiul Islamic – ceresc, dar simţit – şi raiul pământesc, materialist, al popoarelor Apusene.

Balcanii nu sânt nici Răsărit, nici Apus, şi nici între Răsărit şi Apus, ci sânt mai presus de Răsărit şi de Apus. Balcanii văd şi prevăd cu agerime că asceza Răsăritenilor este nevoinţă pentru moarte, pentru ca, cu ajutorul ascezei, să treacă în Nirvana, şi aici să moară pe vecie, prin desfătare, sau după moarte să coboare în subpământeştile peşteri ale Valhállei, unde vor duce mai departe dezmăţul trupesc început pe pământ. Balcanii trebuie să stea între toate aceste necurate raiuri ale Răsăritului şi ale Apusului şi trebuie să ştie despre preacuratul Rai al lui Hristos, care nu este nici dezmăţ, nici deznădejde.

Numai aşa Serbia creştină (n. şi România) poate avea ţinta apostolească de a îndupleca Răsăritul către Botez, iar Apusul către pocăinţă.

Şi, aşa, întreg neamul omenesc să se binecuvânteze, ca o turmă a unui Păstor, în vecii vecilor. Amin!

vinieta

(Sf. Nicolae Velimirovici – „Mai presus de Răsărit și de Apus”, în traducere din limba sârbă de Pr. Alexandru Cotoraci, Ed. Predania, București, 2008, http://www.predania.ro)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Mai presus de Răsărit și de Apus (VIII Cugetări) și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s