20 februarie – Sf. Leon, episcopul Cataniei; Sf. Mc. Sadoc (Proloagele de la Ohrida)

20 Februarie

• Pomenirea Sfântului Leon, Episcopul Cataniei

La poalele muntelui vulcanic Etna, ce se află în oraşul Catania, a trăit Sfântul Leon, păstor leonbun şi milostiv învăţător al poporului. El se îngrijea pururea de bolnavi şi de săraci. Rîvna lui pentru credinţă era la fel de mare ca milosteniile lui către năpăstuiţii vieţii. Dar în Catania şi-a făcut la un moment dat apariţia vrăjitorul Heliodor, care a început să înşele poporul cu închipuiri, ducînd la pierzanie mai ales mult tineret. Odată acest Heliodor a intrat în biserică la ceasul săvîrşirii Sfintei Liturghii şi a început să lucreze vrăjitorii obscene. Sfîntul Leon s-a apropiat de el, l-a legat cu unul din capetele omoforului său şi l-a dus la piaţa oraşului. Acolo a poruncit să se facă un foc mare, şi cînd vîlvătaia a fost sus, el a intrat în ea şi l-a tras şi pe Heliodor după dînsul. Heliodor a fost ars cu desăvîrşire, pe cînd Sfîntul a ieşit din foc nevătămat. Toţi cei care fuseseră mai înainte înşelaţi şi vrăjiţi de Heliodor, şi care îl aveau ca pe un dumnezeu, au fost ruşinaţi. Milostivul şi zelosul Leon a ajuns cunoscut în toată ţara ca făcător de minuni, care prin darul lui îi ajută pe oameni şi îi scoate din nenorociri. Cînd Sfîntul Leon şi-a săvîrşit alergarea cea pămîntească, el s-a strămutat la locaşurile cele cereşti, iar din sfintele lui moaşte a început să curgă mir bineînmiresmat. El s-a săvîrşit în veacul al optulea.

• Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Sadoc

Acest Sadoc a fost episcop în Persia, după Sfîntul Simeon. Odată Sfîntul Simeon i s-a înfăţişat în vis şi i-a spus: „Ieri, eu – astăzi, tu.” Sadoc a înţeles astfel că Sfîntul Simeon îi proroceşte felul sfîrşitului său, şi aşa l-a şi adus la cunoştinţa poporului: Anul trecut, Sfîntul Simeon a luat mucenicia pentru Hristos, iar anul acesta, şi eu, Sadoc, o voi lua. Cu adevărat, în acel an, împăratul Sapor l-a arestat, împreună cu mulţi alţi sfinţiţi părinţi şi mulţi oameni din popor, pe care i-a tîrît pe toţi în faţa judecăţii. Sapor mai întîi le-a poruncit să se închine la foc şi la soare ca la nişte idoli. Sadoc i-a spus: „Noi toţi sîntem gata cu rîvnă să murim pentru Dumnezeu, şi deci nu ne putem închina focului şi soarelui.” Ei au fost pentru aceasta schingiuiţi şi osîndiţi la moartea prin tăierea capului, înaintea uciderii lui, Sfîntul Sadoc s-a înălţat în rugăciune către Dumnezeu şi a zis: „Spală-ne, Doamne, păcatele noastre, în acest sînge al nostru!” Sadoc împreună cu sfinţitul şi credinciosul său cler şi-au dat cu slavă trupurile lor morţii, iar sufletele lui Dumnezeu Cel Veşnic. Ei s-au săvîrşit pe la anii 342 sau 344 d. Hr.

bar Cântare de laudă la Sfântul Sadoc

Ce este soarele?

Un ochi care nu vede.

Ce este focul?

Un rob lipsit de raţiune, împăratul Sapor lui Sadoc îi porunceşte:

Soarelui şi focului să te închini,

Acestor dumnezei care conduc lumea,

După cum înţeleptul Zoroastru

Ne învaţă pe noi.

Sadoc împăratului cu blândeţe-i răspunde:

O, împărate, pace, sănătate şi bucurie ţie!

Dar cum se va putea închina vreodată

Cel înţelegător, celor ce înţelegere nu au?

Şi cum vor putea lucrurile

Să slăvească cele ce materie nu au?

Frumos lucru al lui Dumnezeu este soarele,

Iar flacăra, mult slujitoare omului este;

Dar putea-vor vreodată ele

Pe Creator să-L înlocuiască?

Putea-vor morţii vreodată

Să facă lucrurile celor vii?

Este portretul mai mult

Decît pictorul care l-a făcut?

Sau plugul mai de preţ, decît plugarul?

In Ceruri, împărate, e doar un singur Dumnezeu,

Atotputernic, Atotcunoscător,

Frumos, şi Bun,

Al celor văzute şi nevăzute Făcător,

Al tuturor Plănuitor,

Al tuturor celor bune daruri Dăruitor,

Preaputernic este El şi iubitor de oameni,

Pe El, Unul-Născut Fiu al Său lumii L-a descoperit,

Din persieneştile înşelări El

Pe noi ne-a mîntuit,

Mai de preţ decît întreaga lume

El pe noi oamenii ne-a învăţat că sîntem,

Către El,

Făcătorul nostru ne-a învăţat  El

Să ne întoarcem faţa,

Către cer să ne întoarcem cu toată fiinţa noastră,

Acolo unde se află patria noastră cerească,

A îngerilor şi a oamenilor;

Patria

A grăit Sadoc – iar Sapor i-a tăiat capul.

bar Cugetare

Apa este o materie mai fină decît pămîntul, iar focul o materie mai fină decît apa; aerul o materie mai fină decît focul, iar electricitatea o materie mai fină decît aerul. Cu toate acestea, aerul este o materie grosieră prin comparaţie cu lumea spirituală, şi la fel este şi electricitatea.

Electricitatea este într-adevăr o materie foarte fină, dar vocea umană este încă şi mai fină decît ea; gîndul este mai fin decît vocea, şi duhul mai fin decît gîndul. Aerul este o materie fină, capabilă să transmită vocea la mare distanţă. Electricitatea este o materie foarte fină care transmite lumina la mari distanţe. Totuşi, mult mai rapid se propagă fiecare faptă, cuvînt sau gînd al nostru la toate capetele lumii spirituale.

O, cît de înfricoşat este să comitem păcatul, şi să grăim cuvinte păcătoase, şi să gîndim gînduri nebuneşti! La ce înfricoşătoare distanţe se propagă toate acestea care sînt aruncate pe valurile mării celei duhovniceşti!Dar să nu credem că putem sonda noi vreodată lumea cea ascunsă a duhului. Destul ne este să ne măsurăm şi să cunoaştem cum toate faptele, cuvintele şi gîndurile noastre sînt purtate cu necesitate şi îşi pun pecetea în toate cele patru zări: a lui Dumnezeu şi lumii nevăzute, a zidirii, a oamenilor, şi a propriului suflet. Cu cît ne vom exersa mai mult în această cunoaştere, cu atît vom atinge un nivel mai înalt de vigilenţă mîntuitoare. încă o cugetare Partea cea mai importantă a unei păşuni este iarba; a unui ogor, griul; iar a unei grădini, legumele care cresc în ea. Nimeni nu se va lăuda cu gardul păşunii mai mult decît cu calitatea ierbii care creşte în ea. Nici mai mult cu şopronul ridicat la marginea ogorului, mai mult decît cu grîul care creşte pe el. Şi nici mai mult cu şanţurile de irigare ale grădinii, decît cu legumele care se fac în ea.

Aşadar, de ce oare se laudă unii oameni cu ţările lor, adică cu calitatea şoselelor din ţara lor, cu buna aministraţie a graniţelor lor, şi a oraşelor şi satelor lor, adică în general cu ceea ce – prin comparaţie cu însăşi recolta, adică omul – nu e mai important decît gardul păşunii, şopronul ogorului, sau şănţuleţele de irigare a grădinii?

Nu oamenii unei ţări există de dragul acelei ţări, ci ţara trebuie să existe de dragul oamenilor din ea. Hristos nu a venit să mîntuiască diviziuni administrative, ci a venit să mîntuiască oameni.

O ţară are valoarea pe care o au oamenii ei.

Căci ce folos au oamenii cei răi de la ţara lor cea mare? Doar mulţimea spinilor din întinsele ogoare. bar Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos, Care a stat de vorbă cu Nicodim (Ioan, cap. 3):

  • La cum Nicodim, chiar dacă era învăţător în Israil, nu înţelegea deplin adevărurile duhovniceşti;
  •  La cum intenţionat Mîntuitorul îşi începe convorbirea cu el pornind de la problema naşterii duhovniceşti – o problemă cu totul de neînţeles pentru mintea lui Nicodim – ca astfel să-l aducă pe Nicodim la smerenie, şi apoi să-l cultive mai departe ca pe un ogor bun, desţelenit;
  • Cum la început Nicodim s-a apropiat de Mîntuitorul cu timiditate şi şovăială (aşa cum şi astăzi mulţi cărturari fac), iar mai apoi cu mai multă îndrăzneală.

bar Încă o luare aminte

Să luăm aminte la Mîntuitorul Hristos, Care în nopţile întunecoase Se roagă singur în munţi, pentru mîntuirea mea, pentru mîntuirea ta, şi pentru mîntuirea tuturor oamenilor:

  • La cum îşi ridică mîinile către cer; la cum Se apleacă la pămînt; la cum îngenunchează la rugăciune nopţi la rînd: pentru mîntuirea mea, şi a ta, şi a tuturor oamenilor;
  • La cum, rugîndu-Se stăruitor, sudoarea Lui s-a prefăcut în sînge, pentru mîntuirea mea, şi a ta, şi a tuturor oamenilor;
  • La cum nu S-a cruţat pe Sine, ci a privegheat îndelung, în rugăciune şi chinurile suferinţei, nedînd trupului Său somn sau odihnă – pentru mîntuirea mea, şi a ta, şi a tuturor oamenilor.

bar Predică

Despre judecată şi osândă – „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat”  (Ioan 3; 18).

Cel care crede în Hristos Domnul nu este judecat, căci el se judecă singur pe sine şi îşi conduce paşii după lumina care este înaintea lui.

Asemenea omului care umblă în întuneric mult şi se călăuzeşte numai după lumînarea pe care o ţine în mînă – aşa este acela care crede în Hristos, adică, care umblă după El precum umblă omul după lumina ce-l călăuzeşte prin întunericul vieţii.

Cel care nu crede a şi fost judecat.  Adică, cel care nu are călăuză pe calea cea necunoscută încă de la primul pas pe care îl face, s-a şi rătăcit, a şi pierdut drumul.

Cel care nu crede în Hristos se condamnă pe sine la ignoranţă, la neputinţă, la mînie, la mersul slăbănog de-a lungul unui drum întortocheat şi fără capăt, la viciu, la disperare, şi poate chiar la sinucidere. El merge ca un osîndit la chinul cel veşnic în ambele lumi: şi în această lume a simţurilor trupeşti înşelătoare, şi în lumea cealaltă, spirituală.

O, cît de întunecată este cărarea fiilor şi fiicelor necredinţei, şi cît de adînc este hăul dintre oricare doi paşi ai lor!

O, Stăpîne Atotmilostive, cu adevărat nu avem pe nimeni în care să credem afară de Tine, căci doar Tu ne mîntuieşti pe noi din noaptea păcatului şi a morţii, Şi numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin! barÎncă o predică

Despre piatra cea înfricoşată – „Oricine va cădea pe această piatră va fi sfârîmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi” (Luca 20: 18).

Mîntuitorul şi Stăpînul Hristos este piatra cea din capul unghiului. Iuda a căzut pe această piatră şi s-a sfârîmat. Irod a căzut pe această piatră şi s-a sfârîmat. Iulian Apostatul a căzut pe această piatră şi s-a sfârîmat. Arie a căzut pe această piatră şi s-a sfârîmat. Cei care L-au negat pe Hristos şi şi-au bătut joc de El, cu toţii au căzut pe această piatră şi s-au sfârîmat ca vasele olarului.

Această piatră a căzut peste Sodoma şi Gomora, iar Sodoma şi Gomora au pierit cu desăvârşire. Această piatră a căzut peste Egipt, iar Egiptul s-a zdrobit cu totul. Ea a căzut peste Ierusalim şi Ierusalimul s-a zdrobit. A căzut peste poporul evreu şi poporul evreu a fost împrăştiat în bucăţi.

Această piatră a căzut pe multe neamuri de oameni păcătoşi şi peste imperii, şi acele neamuri păcătoase şi acele imperii sau zdrobit şi s-au împrăştiat ca praful şi ca cenuşa.

Dumnezeu i-a iertat pe păcătoşi de şaptezeci de ori cîte şapte, dar dacă păcătoşii tot păcătoşi voiesc să rămînă, oare îi va mîntui Dumnezeu în ciuda voinţei lor?! Nu, nu o va face, căci nu acesta este principiul mîntuirii oamenilor.

Principiul mîntuirii oamenilor este ca oamenii de bună voia şi cu toată voia lor să fie de acord ca Dumnezeu să-i mîntuiască.

Dar dacă oamenii de şaptezeci de ori cîte şapte şi chiar mai mult nu doresc deloc să se mîntuiască, atunci Dumnezeu nu-i mîntuieşte. Atunci oamenii se sfarmă, căzînd pe piatra pe care o tot ocolesc, şi se zdrobesc de piatra pe care, neputînd-o ocoli, o tot ridică ca să o arunce departe de la ei.

Ce om va putea spune că Dumnezeu este nemilostiv, cînd l-a mîntuit pe tîlharul răstignit pe cruce, cel care s-a pocăit?

Şi cine va putea spune că El este nedrept, cînd l-a lăsat pieirii pe tîlharul celălalt, care nu numai că nu s-a pocăit, dar chiar şi în ceasul morţii şi-a bătut joc de dumnezeirea Lui?

O, Atotputernice Doamne, mîntuieşte-ne pre noi! Căci a Ta este slava şi mulţumirea în veci, Amin!

vinieta

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Proloagele de la Ohrida și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s