19 februarie – Sf. Ap. Arhip; Filimon și Apfia; Sf. Cuv. Dositei (Proloagele de la Ohrida)

19 Februarie

• Pomenirea Sfinţilor Apostoli Arhip, Filimon şi Apfiasf_apostoli_arhip_filimon_apfia

Arhip a fost unul dintre cei șaptezeci de Apostoli. Sfântul Apostol Pavel îl pomeneşte în Epistola sa către Coloseni şi în cea către Filimon: „Şi spuneţi lui Arhip : Vezi de slujba pe care ai primit-o întru Domnul, ca să o îndeplineşti” (Coloseni 4; 17). Iar în Epistola către Filimon îl numeşte împreună-oştean: „Şi lui Arhip, cel împreună-oştean cu noi” (Filimon 1; 2). În oraşul Colose, centrul creştinătăţii se afla în casa lui Filimon. Aici se adunau creştinii pentru rugăciune. „Scriindu-i lui Filimon, Apostolul Pavel numea casa acestuia Biserica din casa ta” (Filimon l : 2). În acel timp, Sfinţii Apostoli îşi hirotoneau ucenicii întru episcopi, pe unii pentru eparhii anume, iar pe alţii ca misionari călători. Filimon era unul dintre aceştia din urmă. Apfia, soţia lui, slujea în biserica cea din casa ei. În vremea unui festival păgânesc închinat zeiţei Artemida, creştinii, după obicei, s-au adunat în casa lui Filimon pentru rugăciune. Păgânii, aflând de locul rugăciunii acesteia, s-au repezit şi i-au prins pe toţi cei adunaţi acolo, inclusiv pe Filimon, Apfia şi Arhip, întâistătătorii lor. La început ei au fost biciuiţi, iar apoi au fost îngropaţi până la mijloc şi bătuţi cu pietre. Astfel pe Filimon şi pe Apfia i-au ucis, iar pe Arhip, aproape mort, l-au dezgropat şi l-au lăsat de batjocură copiilor. Copiii l-au străpuns cu cuţite. Aşa şi-a încheiat împreună-oşteanul Sfântului Apostol Pavel viaţa pe acest pământ.

• Pomenirea Sfântului Cuvios Dositei

Acest Sfânt Cuvios Dositei a fost ucenicul slăvitului Avvă Dorotei, cel trăitor în marea obşte a Cuvioşilor Serdie, Ioan şi Varsanufie cel Mare. Dositei era din familia foarte bogată şi slăvită a unui general şi a venit odată la Ierusalim împreună cu ea să se închine Sfântului Mormânt. La Ierusalim aflându-se, şi pe când privea la icoana Înfricoşatei Judecăţi zugrăvită pe peretele unei sfinte biserici, o femeie îmbrăcată în strai de purpură s-a apropiat de el şi a început să-i tâlcuiască icoana. La sfârşit, înainte de a se îndepărta, i-a spus tânărului Dositei:

„Dacă doreşti să scapi de aceste munci, să posteşti şi să te rogi deseori şi te vei mântui”.

Acea distinsă doamnă era Sfânta Fecioară Maria, de Dumnezeu Născătoarea. Inima tânărului Dositei s-a aprins atunci de focul râvnei celei dumnezeieşti şi a dorit să se facă monah. Cuviosul Dorotei l-a primit ca frate în mănăstire, poruncindu-i să se lepede cu desăvârşire de voia lui şi să se supună părintelui duhovnicesc hărăzit lui. Timp de câteva zile, l-a lăsat să mănânce cât pofteşte, spunându-i: «Mănâncă cât pofteşti, numai să-mi spui cât mănânci», ceea ce Dositei a şi făcut. După acele zile, Avva i-a poruncit lui Dositei să-şi reducă porţia zilnică de hrană cu un sfert. După ce Dositei s-a obişnuit cu porţia redusă, Avva i-a poruncit să-şi mai reducă hrana zilnică cu încă un sfert, şi tot aşa, până când Dositei a ajuns să se mulţumească cu hrană puţină, după măsura călugărilor. Căci zicea Avva Dorotei:

«Mâncatul este o obişnuinţă, iar omul mănâncă atâta cât este obişnuit să mănânce».

Cuviosul Dositei s-a mântuit prin ascultarea cea desăvârşită pe care a avut-o faţă de duhovnicul său. El a rămas pentru toate generaţiile următoare o pildă de ascultare, devotament şi dragoste faţă de părintele cel duhovnicesc. El s-a mutat la locaşurile cele cereşti la o vârstă tânără, în veacul al şaselea.

bar

Cântare de laudă închinată ascultării

Ascultarea

Fără murmur este mântuire desăvârşită.

Ea este prima dintre nestemate, mărgăritar de mult preţ.

Acest mărgăritar, de la colierul Evei primul s-a pierdut,

Iar după el întregul şirag preţios de virtuţi s-a risipit.

Diavolul a amăgit-o atunci, ca şi acum, zicându-i:

„De Dumnezeu nu asculta,

Ci mai bine trăieşte după cum pofteşti,

După al tău cap!”.

Aşa grăieşte diavolul tuturor, încă din cele mai străvechi timpuri,

Pentru ca astfel pe neascultători în belciugul lui să-i prindă.

Dar a sosit pe pământ Mântuitorul Hristos,

Pe ascultători la El chemând.

De la chemarea Lui însă

Cei neascultători s-au întors,

Nevoind să răspundă.

Acelaşi lucru şi acum se întâmplă,

Când cei ascultători până la Rai se ridică,

Iar neascultătorii de Dumnezeu se pogoară la iad.

Adevăratul monah părintelui său duhovnicesc

Se supune,

Iar părintele – Bisericii, iar Biserica – Domnului Ei.

Ascultarea cale sigură către mântuire este,

Din colierul cel duhovnicesc

Prima nestemată,

Mărgăritar strălucitor.

bar

Cugetare

Sfântul Antonie ne învaţă:

„Aşa precum gol iese omul din pântecele maicii sale, tot aşa gol iese sufletul din trupul omului. Un suflet este curat şi luminos, altul este mânjit de păcat, iar altul cu totul înnegrit. Dacă trupul nu iese sănătos din pântecele maicii sale, el nu poate trăi; aşa şi sufletul, dacă nu ajunge la cunoştinţa de Dumnezeu printr-o vieţuire curată, el nu se poate mântui, şi nici nu se poate afla în comuniune cu Dumnezeu.

Organul vederii celei trupeşti este ochiul; iar organul vederii celei dumnezeieşti este mintea. Aşa cum trupul este orb fără ochii cei din cap, aşa sufletul este cu desăvârşire orb fără o minte dreaptă şi o vieţuire dreaptă”.

bar

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpânul Hristos, Cel Care stă în mijlocul oamenilor umili:

  • La cum îi învaţă El cu dragoste pe oameni, aşa cum un părinte îi învaţă pe copiii săi;
  • La cum oamenii cei simpli îi primesc şi îi sorb cuvintele, uimindu-se de minunile Lui şi slăvind pe Dumnezeu;
  • La cum încă şi astăzi, oamenii cei umili şi neîntinaţi îi primesc cuvintele cu bucurie şi mulţumire.

bar

Predică

Despre punerea la încercare – „Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept. Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa pe cea adevărată? Şi dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ceea ce este al vostru?” (Luca 16: 10-12).

Aşa grăieşte Stăpânul şi al lumii materiale, şi al celei duhovniceşti. Averea materială, adică materialul, El îl numeşte foarte puţin, iar averea spirituală, adică spiritualul, El îl numeşte mult. 

Oricui îi este dat în viaţă să aibă avere materială multă, dar se dovedeşte a fi un egoist, un îmbuibat, un împietrit la inimă, un mândru, un nemilostiv şi un fără de Dumnezeu, aceluia nu-i mai poate fi dată şi avere spirituală deoarece, fiind necredincios în cea foarte puţină, adică cea materială, lui nu i se mai poate încredinţa şi cea care este multă, adică cea spirituală.

Căci nu are cum să fie credincios duhului, câtă vreme a fost necredincios materiei. Omul este pus la încercare în această lume materială şi străină, şi dacă trece această încercare cu bine, atunci el şi-o dobândeşte şi patria lui cea adevărată; dar dacă el iese nevrednic după această punere la încercare, cine îl va mai pune pe el în drepturile lumii lui proprii?

Căci lumea proprie omului, patria lui adevărată este Împărăţia Cerească cea negrăită.

Pe când lumea de aici îi este lui o patrie grosolană şi supusă putreziciunii, descompunerii şi morţii – o patrie cu desăvârşire străină. Totuşi, omului îi este dată această lume străină spre punerea lui la încercare, spre a se vedea dacă este vrednic de traiul în patria lui adevărată, Împărăţia Cerurilor. Aceste rostiri ale Mântuitorului au totuşi unul şi acelaşi înţeles. O,  cât de adânc şi de adevărat este el! Precum lumina împrăştie întunericul, tot aşa aceste cuvinte ale Mântuitorului alungă confuzia care se poate naşte din întrebarea: În ce scop a venit omul în lume ? Şi ce este chemat el să facă în ea? Oricine este vrednic să citească cu o înţelegere curată, înţelege deplin răspunsul la aceste întrebări din cuvintele Mântuitorului despre care ne este acum vorbirea. Prin urmare, să înţelegem că Dumnezeu nu va dărui darurile cele duhovniceşti adică darul cunoaşterii sau al credinţei sau al dragostei sau al curăţiei sau al prorociei sau al facerii de minuni, sau al stăpânirii peste duhurile necurate, sau al dreptei socotinţe sau al vederii celor cereşti – celui care rău şi-a cheltuit darurile mai mici, folosindu-le la rău şi nu spre slava lui Dumnezeu, aşa cum a făcut fiul cel risipitor cu moştenirea părintească; iar darurile acestea mai mici sunt: darul sănătăţii, al averilor pământeşti, sau al prestigiului personal printre oameni sau în societate sau al cunoaşterii lumii, sau orice altă înnăscută îndemânare sau pricepere.

O, Stăpâne Doamne Mult Milostive, ajută-ne nouă în credinţa cea către Tine, ca bine să chivernisim ceea ce Tu ne-ai încredinţat, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!

vinieta

Acest articol a fost publicat în Proloagele de la Ohrida și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s