Cugetarea a VI-a – Despre liniște și neliniște

În Răsărit stăpâneşte liniştea, iar în Apus neliniştea.liniste

Liniştea izvorăşte în om, şi de acolo se răspândeşte în societate. Şi neliniştea izvorăşte în om, şi de acolo se răspândeşte în societate.

De unde liniştea la popoarele Soarelui-răsare? Şi de unde neliniştea la popoarele Soarelui-apune?

Din întrebările lămurite şi nelămurite ale vieţii, iată de unde! Începând din Istanbúl şi până în Japonia, toate popoarele au linişte lăuntrică, pentru că nu trăiesc din întrebări, ci din lucruri statornicite, adică din întrebările de căpătâi ce‑au fost lămurite demult – aşa cum au trăit înaintea lor cincizeci sau o sută de generaţii. Răsăriteanul pe toate le zideşte, pe toate le înţelege, pe toate le cugetă şi pe toate le înfăptuieşte plecând de la aceste statorniciri ale lucrurilor de căpătâi – nimic şi nicăieri în afara acestor statorniciri. Şi mahomedánul, şi brahmánul, şi   buddhístul! Iar aceste trei grupări reprezintă toată uriaşa Asie necreştină, întreg Răsăritul.

În mahomedanism, totul este statornicit în Corán. Şi toată statornicirea se mărgineşte la două cuvinte: Alláh şi Kismet. Acest lucru dă linişte şi aşezare popoarelor mahomedane.
În brahmanism şi buddhism totul, iarăşi, e statornicit în filosofiile Indiene. Şi toată statornicirea se mărgineşte la trei cuvinte: kárma, dhárma şi reîncarnare. Tristă e acea linişte, în amândouă împrejurările!

Tristă este în mahomedanism, căci înseamnă supunere de rob stăpânului, lui Alláh. Tristă este şi în filosoficul Răsărit, căci înseamnă resemnare, o deznădejde din care nu se află izbăvire nici la oameni, nici la zei.

În Apus stăpâneşte neliniştea. Asemeni bulgărelui de zăpadă ce se rostogoleşte şi creşte, şi neliniştea în Apus a crescut pe neaşteptate. A crescut pe neaşteptate şi s’a mărit în veacul nostru într’atât, încât omenirea Apuseană a ajuns într’o necontenită frică pentru cele ce vor veni şi la zbuciumarea nervilor, ba adesea şi la nebunie – niciodată întâlnită atât de des în istoria lumii!

Pricina neliniştii Apusene e aceeaşi cu pricina neliniştii lui Adam şi a Evei când i-au întors spatele lui Dumnezeu Ziditorul, şi faţa şi-au întors-o către satana; e aceeaşi cu a neliniştii lui Cain, care l-a ucis pe dreptul Avel, fratele său; aceeaşi cu a neliniştii Împăratului Saul, când a început să-l prigonească pe dreptul Davíd; aceeaşi cu a neliniştii lui Ahitofel, care l-a trădat pe stăpânul său, Împăratul Davíd, şi la urmă s’a spânzurat; aceeaşi cu a neliniştii lui Iúda Iscarioteanul, care a vândut pentru blestemaţii arginţi blestemaţilor Evrei pe Învăţătorul şi Domnul său,

şi-apoi, tremurând tot de o nouă frică şi spaimă  de neînchipuit, s’a dus la pârâul Chedrónului şi s’a spânzurat, şi pântecele i-a plesnit şi măruntaiele i s’au vărsat pe pământ, precum trei sute de ani mai târziu ereticului Arie.

Întotdeauna este aceeaşi pricină – lepădarea de Dumnezeu şi urmarea satanei.

Dumnezeu dojeneşte în chip părintesc şi chibzuit, iar satana înfăţişează mincinoase arătări de iarmaroc şi îi trage către el pe cei lacomi şi nechibzuiţi. El îi momeşte şi ademeneşte pe cei pofticioşi şi pe cei mărginiţi cu dulciurile sale otrăvite.

În Apus este nelinişte. Acea nelinişte a stârnit-o închipuirea învăţaţilor Apuseni, care i-au înşelat amarnic pe oameni. Închipuirea lor a nimicit toate lucrurile statornicite cu care au trăit tihniţi înaintaşii lor şi a deschis iarăşi, ca pe nişte răni zgândărite, toate întrebările începuturilor.

De aceea, în Apus, toate au ajuns întrebări, toate sânt puse sub semnul întrebării: Dumnezeu, sufletul şi morala, căsnicia şi familia, societatea şi statul, lumea aceasta şi lumea cealaltă. Totul este întrebare, numai întrebare: întrebare personală, întrebare socială, întrebare de stat, întrebare morală, întrebare economică – întrebări şi întrebări, numai întrebări. Ştiinţa Apuseană nu a răspuns la nici o întrebare.

Căci ştiinţa Apuseană e o perie de oţel în mâna antihristului, o perie ce rupe rănile vechi şi deschide altele noi, şi deoarece ştiinţa Apuseană este chemată de călăul oamenilor, de stăpânul iadului, să făurească nelinişte – tot felul de nelinişte, pe toate liniile nelinişte, atât înlăuntrul omului, cât şi în toate sferele vieţii sociale. Cu adevărat, stăpânul iadului a stârnit în Apus, cu ajutorul ştiinţei mincinoase, nelinişte – una nemaiîntâlnită în istoria omenească.

Apuseanul cu neliniştea se culcă, cu neliniştea se scoală. Cu neliniştea cinează, cu neliniştea prânzeşte. Cu neliniştea s’a înfrăţit, zicând: neliniştea este progres, neliniştea este cultură, neliniştea este evoluţie, neliniştea este viaţă!

S’a împăcat Apusul cu neliniştea, şi-a plecat spatele ca neliniştea să-l bată cu biciul, pe dinlăuntru şi pe dinafară, peste suflet şi peste trup, iar el să zică: „Mulţumesc, aşa se şi cuvine, aceasta duce la pace, aceasta duce la fericirea omenirii!”. S’a împăcat Apusul cu neliniştea şi o linguşeşte fără bărbăţie, numai ca să-şi prelungească viaţa cu câteva luni sau câţiva ani, prin ştiinţele sale.

Iar Balcanii?

Toate popoarele Dreptslăvitoare dintre Răsărit şi Apus, şi mai ales Balcanii, trebuie să se ridice mai presus de înşelătoarea linişte a Răsăritului şi de înfricoşata nelinişte a Apusului; mai presus de filosofia Răsăriteană, care crede că a statornicit răspuns la toate întrebările, şi mai presus de ştiinţa Apuseană, care mărturiseşte singură că le-a pus pe toate sub semnul întrebării şi că n’a statornicit nimic.

Balcanii trebuie să se umple de pacea care covârşeşte mintea omenească, de pacea pe care Hristos a dat-o Apostolilor, zicând: „Pacea mea dau vouă”; de pacea care înseamnă bucurie, dragoste şi viaţă – într’un cuvânt, de pacea care este după Dumnezeu şi de la Dumnezeu. Cinci sute de ani au suspinat Balcanii Dreptslăvitori în robie, şi n’au deznădăjduit. Când, sloboziţi fiind, şi-au şters ochii tulburaţi de lacrimi şi au căutat către Răsărit şi către Apus,

au văzut deznădejde în amândouă părţile: în Răsărit linişte deznădăjduită, iar în Apus nelinişte deznădăjduită.

Omul sănătos s’a găsit între doi bolnavi. Se vor molipsi, oare, Balcanii de la unul sau de la celălalt deznădăjduit? Sau  se vor scula să dea leacuri şi să slujească amândurora  pe patul suferinţelor lor? Acest lucru este ca o ghicitoare înaintea lor, acesta este sfinxul lor.

Iar noi, să ne rugăm lui Hristos Dumnezeu pentru Balcani, ca să se înalţe mai presus de deznădăjduita linişte a Răsăritului şi de deznădăjduita nelinişte a Apusului, mai presus de filosofia drăcească a Răsăritului şi de ştiinţa drăcească a Apusului. Acum, şi de acum, şi în vecii vecilor să fie mai presus de Răsărit şi de Apus. Amin!

vinieta

(Sf. Nicolae Velimirovici – „Mai presus de Răsărit și de Apus”, în traducere din limba sârbă de Pr. Alexandru Cotoraci, Ed. Predania, București, 2008, http://www.predania.ro)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Mai presus de Răsărit și de Apus (VIII Cugetări) și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s