Scrisoarea a III-a („Prin fereastra temniței”)

În Sfânta Scriptură se află înscrise şi aceste cuvinte ale Domnului, pline de mustrări pentru slujbapoporul Israilitean: „Două şi rele a făcut norodul meu: m-au părăsit pre mine, izvorul apei vieţii, şi şi-au săpat luişi fântâni surpate, carile nu vor putea ţinea apă.” (Ier. 2; 13)
Sfânta Scriptură este fără de greşeală. Ea este rânduiala Cosmosului, lăsată de Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se lămureşte rostul fiecărui om şi fiecărui neam. Tot cuvântul dumnezeiesc din această sfântă Carte a Cărţilor este şi descoperire a adevărului, şi dreptar în viaţă. Toată civilizaţia modernă nu a izbutit să clintească nici măcar un cuvânt al Sfintei Scripturi. Toată ştiinţa Europeană nu e în stare să înlocuiască nici măcar o poruncă a Domnului. Se vor scrie cărţi peste cărţi despre pricinile destrămării Iugoslaviei, dar nu vor putea arăta limpede cele ce în Sfânta Scriptură se spun într’o singură propoziţie.

Aşadar, de ce a căzut un stat de vârsta unui copil? În orice caz, nu din pricina bătrâneţii, veţi spune. Însă eu vă zic că din pricina bătrâneţii şi preaîmbătrânirii. Iugoslavia a căzut din pricina bătrâneţii şi preaîmbătrânirii, o repet. Prin obârşia naşterii sau facerii, ea a fost foarte tânără, iar asemuită cu statele vechi de o mie de ani din Răsărit şi din Apus, era cu adevărat la vârsta copilăriei. Dar, după păcatele ei, era bătrână. După păcatele şi fărădelegile sale, era bătrână şi preaîmbătrânită. Din această pricină, moartea s’a năpustit asupra ei şi a sugrumat-o.

Iată o pildă:

Doi tineri au făcut armata, apoi fiecare s’a dus în calea lui. Unul dintre ei a fost serios şi cu băgare de seamă, iar al doilea uşuratic şi destrăbălat. S’au întâlnit peste trei ani. Prietenul cel cu băgare de seamă, sănătos, puternic şi vesel, privi la prietenul lui nechibzuit şi rămase uimit. Vedea în faţa sa nu un tânăr de 25 de ani, ci un bătrânel de 25 de ani, încărunţit, gârbovit, ofticos.  Cum eşti? Ce faci? îl întreabă cel sănătos pe cel bolnav. Iată, cum să fiu? Aştept cu frică luna lui Februarie. Şi de ce se temea, nu a scăpat.

Căci şi acest lucru este scris în Sfânta Scriptură, ca şi cuvânt al lui Dumnezeu: „Te va găsi aceea de care tu te temi”.

Şi tânărul îmbătrânit nu a scăpat de ce se temea. Moartea l-a aflat plimbându-se agale în luna lui Februarie, l-a atins doar cu degetul mic, şi el s’a stins.

Păcatele, ca nişte viermi, rod şi fărâmiţează instituţiile tinere şi foarte tinere. Iugoslavia era îmbătrânită şi preaîmbătrânită de păcate, de aceea a căzut şi s’a prăbuşit. Două rele a făcut poporul în Iugoslavia. Au lepădat pe Dumnezeu, izvorul apei vieţii, acesta e întâiul păcat, întâiul rău – şi şi-au săpat fântâni surpate, care nu vor putea ţine apă – acesta e al doilea păcat, al doilea rău. Păstorii şi cârmuitorii poporului l-au părăsit pe Hristos Dumnezeu, Cel ce este întotdeauna izvor de apă proaspătă şi sănătoasă, şi au început, după pilda popoarelor eretice şi fără de Dumnezeu, să sape puţuri seci, să adune apă de ploaie.

Acestea numeau puţurile seci „cultură şi civilizaţie,” sau „ştiinţă şi modernism,” sau „progres,” sau „modă,” sau „sport” – şi tot aşa.

Ne-am lepădat de Hristos, de aceea ne-a lepădat Hristos. Iugoslavia a însemnat îndărătnicie împotriva lui Hristos, îndărătnicie împotriva Sfântului Sávva, îndărătnicie împotriva a tot ce e Sârbesc, îndărătnicie împotriva trecutului neamului Sârbesc, îndărătnicie împotriva cinstei şi înţelepciunii poporului, îndărătnicie împotriva tuturor celor sfinte ale neamului – îndărătnicie, doar îndărătnicie!

Din această pricină am avut un stat fără binecuvântarea lui Hristos, libertate fără bucurie, război fără lupte, prăbuşire fără biruinţă, suferinţă fără de seamăn.

Însă, de această dată, toată răutatea omenească s’a întrecut pe sine, ba chiar şi înţelegerea omenească. Când a început să plângă toată inima Sârbească, Dumnezeu şi-a întins mâna către cel ce se îneca. Când tot poporul şi-a îndreptat privirea către Domnul cel
Viu, şoptindu-i din inimă însângerată: „Nu ne lăsa pre noi folosinţei omeneşti, ci ne miluieşte pre noi, că la tine este mântuirea”, atunci Domnul ne-a izbăvit, şi a curăţat pământul nostru de Nemţi, ne-a dat înapoi libertatea şi ne-a dăruit ţara. Slavă şi laudă Ţie, milostive Doamne!

Dar să ştiţi şi să spuneţi neîncetat copiilor voştri că Domnul s’a milostivit de noi cu condiţia nerostită de a nu ne mai lepăda niciodată de El, de izvorul dătător de viaţă al apei celei vii, şi de a nu mai săpa, întorcându- i spatele lui Hristos, precum ereticii şi cei fără de Dumnezeu, puţuri seci în jurul cărora oamenii stau şi aşteaptă, şi mor de sete. S’a milostivit şi sub cuvânt ca nimeni să nu mai cuteze a se îndărătnici împotriva celor sfinte ale lui Dumnezeu şi ale neamului, iar poporul să stea sub flamura lui Hristos şi să proslăvească, mai puternic şi stăruitor, cu gândurile, cu cuvintele şi cu faptele, pe Dumnezeu cel Unul în Treime, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, în veacul veacului. Amin.

vinieta

(Sf. Nicolae Velimirovici – „Prin fereastra temniței”, în traducere din limba sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu, Ed. Predania, București, 2009, http://www.predania.ro)

Acest articol a fost publicat în Prin fereastra temniței și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Scrisoarea a III-a („Prin fereastra temniței”)

  1. Pingback: Două lucruri, şi rele, făcut-a poporul Meu: ei M’au părăsit pe Mine, izvorul apei celei vii, şi şi-au săpat fântâni surpate, care nu pot să ţină apă. (Ieremia 2,13) « anca

  2. mara zice:

    După ce citesc asemenea cuvinte , eu nu mai am cuvinte , dar am lacrimi în ochi şi în suflet pentru că mă simt vinovată … am contribuit şi eu la răul din jurul meu şi nici acum nu sunt aşa cum ar fi bine să fiu ….

Lasă un comentariu