Cugetarea a V-a – Filozofia răsăriteană și știința apuseană

Leagănul filosofiei este Răsăritul, de la Beijíng până-n Athéna. Leagănul ştiinţei este Europa Apuseană şi America.Nici Răsăritul nu e pentru ştiinţă, nici Apusul pentru filosofie.

Toată filosofia Răsăriteană e tainică, toată e cugetătoare, spontană, intuitivă.

Toată ştiinţa Apuseană e sub semnul egalităţii, curiozităţii, propagandei şi interesului.Nici Răsăritul nu e pentru ştiinţă, nici Apusul pentru filosofie.

Când Răsăriteanul se amăgeşte încrezându-se în ştiinţă, el primeşte teoriile ştiinţifice, dar nu şi cunoştiinţele pozitive. Mai uşor îi este să lucreze cu teoriile decât cu cunoaşterea ştiinţifică. Mai greu îi este să întrebuinţeze în viaţă cunoaşterea sub arşiţa Răsăritului, decât să frământe în umbră teoriile Eu­ropene şi să le plămădească într’o filosofie înfăşurată în hlamida pestriţă a Răsăritului.

Când Apuseanul se lasă momit de vreo filosofie a Răsăritului, el scoate una din cugetările ei de căpătâi şi pe aceasta îşi întemeiază sistemul filosofic, lăsându-şi confraţii să scoată şi ei alte cugetări din aceeaşi filosofie şi să-şi întemeieze pe ele sistemele lor filosofice. Căci Apuseanul află bogăţia minţii şi cultura poporului în mulţimea sistemelor, iar nu în înţelegere şi în unimea duhului.

Aşa cum Răsăriteanul înfăşoară teoriile ştiinţifice în hlamida Răsăritului, aşa şi Apuseanul îmbracă fi­losofia Apuseană în haina aspră a ştiinţei. Pentru ca, pasămite, „sistemul” său să pară mai credibil, înfăţişat fiind de un vocabular ştiinţific şi chezăşuit de „fapte” ştiinţifice.

De fapt, Apusul Creştin nu are înclinaţie către fi­losofie. Istoria filosofiei Apusene este istoria celor mai mari rătăciri din trecutul omenirii. Dumnezeu le-a luat mintea oamenilor botezaţi care au dispreţuit Adevărul dumnezeiesc descoperit prin Domnul Ii­sus Hristos şi au vrut singuri, cu ajutorul filosofilor athei, să lămurească problemele de căpătâi ale fiinţei şi vieţii, după socotelile lor. De la începutul Renaşterii şi până în veacul al XIX-lea, filosofii Apuseni s’au hrănit din Pláton, Aristotél şi ceilalţi filosofi păgâni Ellini. Şi când i-au mistuit pe deplin, rămânând totuşi înfometaţi, ei s’au călăuzit în veacul al XIX-lea după filosofii Indieni, din care se hrănesc până astăzi şi, împopoţonându-se cu penele lor, se fac pe sine slăviţi între cei lipsiţi de slavă.

India este maica tuturor filosofiilor. De când lumea, în India filosofarea este strâns legată de asceză. Toţi filosofii Indieni au fost asceţi. Apuseanul nu înţelege şi nu preţuieşte acest lucru, căci la Apuseni iscusinţa intelectuală este de ajuns pentru făurirea noilor sisteme filosofice. Lui nu-i pasă deloc de post,  de înfrânare, de morala şi caracterul filosofului. El preţuieşte numai construcţia intelectuală a cugetării sale. Apuseanul nu-i pentru filosofie. În Răsărit, filosofii sânt socotiţi sfinţi. Filosofii Apuseni sânt profesori. Iar depărtarea dintre sfinţi şi profesori este mai mare decât cea dintre Răsărit şi Apus!

Nici Răsăriteanul nu-i pentru ştiinţa Apuseană, căci Răsăriteanul este învăţat să socotească cunoaşterea lumească drept ceva la fel de sfânt ca şi filosofia. Şi fiindcă ştiinţa Apuseană nu are nici cea mai mică aureolă de sfinţenie, Răsăriteanul se teme de o astfel de ştiinţă şi o dispreţuieşte. O primeşte doar dacă tre­buie, pentru a-şi apăra viaţa de maşinăriile Apusene purtătoare de moarte. Iar aceste maşinării sânt slutele odrasle ale ştiinţei Apusene, hâdul rod al despărţirii Apusului de Sfintele Ceruri şi-al nelegiuitei însoţiri cu pământul. Multe filosofii Apusene contradictorii înfăţişează limpede pedeapsa lui Dumnezeu în urma lepădării de Hristos, căci, după cuvintele Sfântu­lui Apostol Pável, „precum n’au cercat ei a avea pre Dumnezeu întru cunoaştere, aşa au dat pre ei Dum­nezeu întru necercată minte.” (Rom. 1:28)

Două sânt marile neghiobii cu care se mândresc oa­menii nebotezaţi şi cei ce-au lepădat botezul: filoso­fia Răsăriteană şi ştiinţa Apuseană. Nici una, nici cealaltă, nu este de la Bunul Dumnezeu, ci amândouă sânt de la oameni şi de la draci. Două neghiobii, două blesteme. Ele ţin cumpăna în balanţa Sfân­tului Adevăr al lui Hristos. Hristos este mai presus de filosofia Răsăriteană şi de ştiinţa Apuseană. El cântăreşte pe alţii, dar nu se cântăreşte pe Sine.

Cum e cu Balcanii lui Hristos?

Când amnarul loveşte cremenea, atunci se iveşte scânteia. Flacăra se ridică în înălţime, mai presus de amnar şi de cremene. Răsăritul s’a ciocnit cu Apusul în Balcani. Dacă Balcanii s’ar fi asemuit amnarului sau cremenei, n’ar mai fi fost Balcani, ci-ar fi fost Răsărit sau Apus.

Dacă şi-ar fi dorit să fie flacără, mai presus de oţel şi de piatră, ar fi fost şi ar fi rămas Balcanii lui Hristos, mai pre­sus de Răsărit şi mai presus de Apus, şi-aşa ar fi de folos şi Răsăritului, şi Apusului.

Cel mai rău lucru – a fi între.

Slava – a fi mai presus.

Balcanii cei Dreptslăvitori trebuie să se înalţe mai presus de tristeţea Răsăritului şi de strădania Apu­sului. Tristeţea Răsăritului este filosofia Răsăritului. Strădania Apusului este ştiinţa Apusului. Oare poate zbura pasărea doar c’o singură aripă, ba încă şi aceea bolnavă?

Dumnezeul cel purtător de grijă a rânduit Balca­nilor să fie mai presus de Răsărit şi Apus. Oare vor înţelege şi vor primi Balcanii această soartă proniatoare sau vor fi sfărâmaţi ca o nucă, între ciocan şi nicovală? Această întrebare nu trebuie să lase nici un Sârb să doarmă, câtă vreme Sârbul nu dă răspunsul drept: Da, Doamne, primesc ceea ce Tu îmi rânduieşti şi lepăd ceea ce potrivnicii Tăi din Răsărit şi Apus îmi rânduiesc!

(Sf. Nicolae Velimirovici – „Mai presus de Răsărit și de Apus”, în traducere din limba sârbă de Pr. Alexandru Cotoraci, Ed. Predania, București, 2008, http://www.predania.ro)

Publicitate