Scrisoarea a II-a („Prin fereastra temniței”)

Ne-am adunat azi ca, împreună şi în faţa lumii, să aducem mulţumită deplină Celui ce pe hristos
toate le vede, pe toate le ştie şi tuturor după dreptate le judecă. De ce spun împreună şi în faţa lumii? Pentru că se poate aduce mulţumire lui Dumnezeu şi în singurătate şi în ascuns. Fiecare creştin în singurătate şi în ascuns varsă din inima lui, precum fumul de tămâie, rugăciunea de mulţumire către Domnul său. Lucrând astfel, împlinim porunca lui Hristos care glăsuieşte: Iar tu, când te rogi, intră în cămara ta, şi încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău celui întru ascuns; şi Tatăl tău cel ce vede întru ascuns va răsplăti ţie la arătare. (Mat. 6:6).

Aşadar să ne rugăm şi în taină, să ne rugăm şi cu toţi de faţă. Ne rugăm fiecare în parte, ne rugăm şi toţi împreună în Biserică. Astfel ne asemănăm cântăreţilor, ce cântă fiecare în casa lui, dar se arată şi în faţa lumii, pentru a cânta în cor; sau muzicanţilor ce cântă pentru sine în odăile lor, dar şi în marile orchestre, pentru lume. Deci în cel ce se roagă în sine şi pentru sine, dar nu vine la rugăciunea de obşte şi cu toţi de faţă, într’acela se află sămânţa mândriei şi a iubirii de sine. Acela se poartă ca şi cum nu ar fi citit cuvântul Mântuitorului: Unde sânt doi sau trei adunaţi întru numele meu, acolo sânt şi eu în mijlocul lor. (Mat. 18:20) Iar pe cel ce vine la Biserică doar pentru rugăciunea de obşte şi cu toţi de faţă, şi niciodată nu se roagă lui Dumnezeu singur şi în taină, pe acela îl va judeca Dumnezeu ca pe unul ce caută să fie bineplăcut oamenilor şi ca pe un făţarnic. De aceea, cu dragoste neprefăcută faţă de voi şi cu frică pentru sufletele voastre, vă îndemn să vă rugaţi lui Dumnezeu în amândouă chipurile, şi în ascuns şi cu toţi de faţă, şi singuri şi împreună. Căci aşa se propovăduieşte în Evanghelie şi s’a sfinţit de predania Bisericii, vreme de mii de ani.

Am mai spus că ne-am adunat azi pentru a aduce mulţumită deplină Ziditorului şi Tatălui nostru. De ce zic mulţumită deplină? Pentru că unii sânt obişnuiţi să dea mulţumită lui Dumnezeu doar atunci când Dumnezeu dăruieşte, dar nu şi când Dumnezeu ia; şi încă, să-i dea mulţumită numai când miluieşte, nu şi când mustră; şi încă, să-i dea mulţumită numai când Dumnezeu, asemenea unui doctor, ne oblojeşte rănile, dar nu şi când taie, cu un cuţit ascuţit, carnea putrezită din trupul nostru. O astfel de mulţumită Îl mânie pe Dumnezeu. Căci totdeauna Dumnezeu are în vedere binele nostru din urmă, mântuirea noastră cea veşnică – şi atunci când dă, şi atunci când ia; şi atunci când miluieşte, şi atunci când mustră; şi atunci când oblojeşte, şi atunci când taie. Prin urmare, noi, ca făpturi înţelegătoare, sântem datori să aducem mulţumită lui Dumnezeu întotdeauna şi pentru toate, după cum porunceşte cu înţelepciune Apostolul Pável: [Să fiţi] mulţămind pururea pentru toate lui Dumnezeu şi Tatăl, (Efes. 5:20) şi încă înnoieşte într’o altă epistolă: Întru toate mulţămiţi. (I Thes. 5:18). Şi marele stâlp al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Ioán Gură de Aur, spune astfel despre acest lucru: Cine rabdă suferinţa mulţămind Domnului, primeşte cununa muceniciei. Iar despre mucenicii ortodocşi ştim că dădeau slavă şi mulţumită lui Dumnezeu când chinuitorii îi biciuiau şi junghiau, şi îi duceau la tăierea capului. Încă şi cuvântul acesta este al lui Gură de Aur: Nimic nu e mai sfânt decât gura ce în scârbe ridică mulţumire lui Dumnezeu. Aşadar, este drept şi după cuviinţă să aducem deplină mulţumită lui Dumnezeu.

În starea noastră, o deplină mulţumită ar fi dacă Îi vom mulţumi lui Dumnezeu atât pentru căderea ţării noastre, cât şi pentru izbăvirea ei din nenorocire; atât pentru robie, cât şi pentru slobozire; atât pentru grozăviile pe care le-am trăit, cât şi pentru bucuria ce o trăim; atât pentru cele pierdute, cât şi pentru cele câştigate; atât pentru acea cumplită noapte însângerată, cât şi pentru această luminată şi senină dimineaţă a noii zile.

Ţara noastră s’a destrămat – să zicem: slavă şi mărire Ţie, Dumnezeule!

Ţara a renăscut – să zicem: iarăşi, slavă şi mărire Ţie, Dumnezeule!

Căci de n’ar fi căzut ţara precum s’a rânduit, şi dacă ar mai fi dus-o încă douăzeci de ani, ar fi căzut poporul – şi aceea ar fi fost de fapt adevărata nenorocire. Aşa de repede a început poporul să se strice, încât se năpustea către o pierzanie de neocolit. Ori pierderea statului, ori pierderea poporului. Dumnezeu a lovit la vremea potrivită ce este ieftin, pentru a păzi ce este mai de preţ. A căzut statul, a dăinuit poporul. Câtă vreme este familie, va fi şi casă – însă de nu vor mai fi familii, cine va reface casa năruită? Iată din nou ţara noastră! Iată din nou scumpa libertate! Slavă şi laudă Ţie, Doamne, pentru darul Tău, rugăciunea Ta şi negrăita Ta iubire de oameni. Lăsaţi-mă, însă, din locul acesta sfânt şi înfricoşat, să vă vestesc cu tărie un cuvânt cumplit: Dacă vom fi din nou ticăloşi şi ne vom lepăda de Dumnezeu, aşa cum am mai făcut, Dumnezeu va bate şi ţara şi neamul, şi se vor prăbuşi şi una şi alta pe veci. Şi vom fi spre râsul, pomenirea şi pilda altora.

Ajută, Doamne, tuturor, şi Sârbilor (n.si romanilor), să se pocăiască, să se îndrepte şi să se curăţească de păcate, şi să Te proslăvească pe Tine, Dumnezeu şi Tatăl, pe Care Îl slăvesc toate oştile cereşti ale îngerilor şi drepţilor. Amin!

vinieta

(Sf. Nicolae Velimirovici – „Prin fereastra temniței”, în traducere din limba sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu, Ed. Predania, București, 2009, http://www.predania.ro)

Acest articol a fost publicat în Prin fereastra temniței și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s