20 ianuarie – Sf. Eftimie cel Mare (izbăvitorul de boli grele); Sf. Mc. In, Nir și Pin (Proloagele de la Ohrida)

20 Ianuarie

• Pomenirea Sfântului Eftimie cel Maresf_eftimie_cel_mare

Sfîntul Eftimie s-a născut din părinţi slăviţi şi bogaţi pe la anul 377 d. Hr., în cetatea armeană a Melitenei, aproape de râul Eufrat. Era singurul copil al părinţilor lui, copil născut din rugăciunile maicii sale Dionisia, căreia i se vestise despre naşterea fiului ei prin vedenii cereşti. Eftimie a dus o viaţă ascetică încă din copilărie, mai întîi aproape de cetatea sa Melitene, iar mai apoi, după ce s-a dus la Ierusalim la vîrsta de douăzeci şi nouă de ani, în pustia Faran, cea dintre Ierusalim şi Ierihon. El îşi umplea zilele şi nopţile cu rugăciunea, cu gîndirea la Dumnezeu, cu luarea aminte şi cu lucrul mîinilor. Mulţi nevoitori au început să se adune în jurul lui, printre care au fost şi sfinţi mari ca Sava cel Sfinţit, Chiriac Sihastrul, Teotict şi alţii. Prin darul lui Dumnezeu, Sfîntul Eftimie a ajuns făcător de minuni. El alunga demonii, vindeca pe cei greu bolnavi, scotea apă din pustiu, înmulţea pîinile şi prorocea. El îi învăţa pe monahi dragostea de muncă, zicînd:

„Dacă nu din munca voastră vă mîncaţi pîinea, să cunoaşteţi că ostenelile altora mîncaţi”.

Cînd unii monahi mai tineri voiau să postească mai mult decît alţii, el nu-i lăsa, ci le poruncea să vină la masa de obşte că să nu cadă în mîndrie. El mai spunea că nu-i foloseşte deloc monahului să meargă din loc în loc, ci zicea:

„Pomul răsădit şi apoi scos şi răsădit mereu nu aduce roadă. Cine vrea fapte bune să aducă trebuie să stea locului”.

Despre dragoste, zicea:

„Ce este sarea în bucate, aceea este dragostea între celelalte virtuţi”.

În prima săptămînă din Sfîntul şi Marele Post el ieşea în pustie şi rămînea acolo în singurătate, tăcere şi rugăciune pînă la Praznicul Sfintei Învieri. Încă din timpul vieţii lui, aproape de peştera unde locuia, s-a zidit Lavra [o mînăstire foarte mare], care în veacurile următoare s-a umplut de monahi precum stupul de albine. Porunca lui pe patul de moarte a fost aceea ca Lavra să păzească întotdeauna primirea de străini şi porţile mînăstirii să nu le fie niciodată închise. El a murit în vîrstă de nouăzeci şi şapte de ani. La înmormîntarea lui a fost şi Patriarhul Ierusalimului, care a aşteptat toată ziua pînă cînd mulţimile de pelerini au dat ultima sărutare Sfîntului şi de-abia seara a putut să slujească slujba înmormîntării. La şapte zile după fericita sa adormire, Eftimie s-a înfăţişat plin de bucurie şi de lumină cerească ucenicului său Domentian, care a văzut că bătrînul său cu adevărat fiu al Luminii este. Sfîntul Eftimie s-a săvîrşit la anul 473 după Hristos.

• Pomenirea Sfinţilor Mucenici In, Nir şi Pin

Aceştia sînt socotiţi a fi întâii mucenici ai slavilor pe care îi pomeneşte Istoria Bisericii, unde sînt numiţi sciţi şi ucenici ai Sfîntului Apostol Andrei. Ei au mărturisit Sfînta Credinţă, fiind ucişi de vecinii lor păgîni, pe malul drept al Dunării, aproape de oraşul Varna de azi. Ei au fost legaţi şi aruncaţi pe gheaţă, şi aşa, prin îngheţ, şi-au dat sufletele în mîna lui Dumnezeu.

bar

Cântare de laudă la Sfântul Eftimie cel Mare

Ochiul care vede toate, urechea care aude toate,

Cu toţi şi pretutindeni călătoreşte.

Locul niciodată schimbînd, pretutindeni se află.

Acolo unde virtutea se plămădeşte,

Dumnezeu însuşi este aluatul.

Celui care caută lumina,

Dumnezeu însuşi Lumină i se face,

De la cel care Ii cere ajutor

Niciodată nu-Şi întoarce faţa.

Liniştit şi tăcut, totdeauna la timp,

El aruncă seminţele şi El seceră ţarina sa.

La vreme potrivită mustră,

La vreme potrivită răsplăteşte,

La vreme pe tînăr îl face bătrîn

Iar pe bătrîn, tînăr.

El puternic, milostiv şi cu deamănuntul îşi îngrijeşte grădina Sa.

El este pretutindeni, cînd şi cum voieşte.

La gîndul omului, El de faţă stă,

La orice cuvînt al omului, El este martor,

Femeii care işi ţese pînza, El firele le socoteşte,

O, cine poate cunoaşte paşii şi cărările Lui?

O, Veşnice şi Fără de moarte,

Treime şi Unule, în lumea cea văzută şi nevăzută

Tu cărări fiecăruia croieşti şi descoperi,

Pe toţi cu de-amănuntul călăuzind.

În toată zidirea privind,

Tu nici măcar o furnică nu părăseşti,

Nu o laşi să rătăcească.

La a Ta minunată înţelepciune şi

Milostivire Sfîntul Părintele nostru Eftimie

Pururea a cugetat.

bar

Cugetare

Pe cît erau sfinţii de milostivi şi îngăduitori cu slăbiciunea omenească, pe atît erau ei de neînduplecaţi cînd era vorba de apărarea dogmelor creştine. 

Astfel, Sfîntul Nicolae, Episcopul Mirelor Lichiei 1-a lovit pe Arie peste faţă la Sinodul întîi Ecumenic de la Niceea (325 d. Hr.).

Sfîntul Antonie cel Mare a venit la Alexandria ca să dea pe faţă înaintea poporului nelegiuirea lui Arie.

Sfîntul Eftimie cel Mare, fiind silit de împărăteasa Eudochia şi de pseudo-patriarhul Teodosie, şi neputînd să le învingă rătăcirea prin mijloacele vorbirii raţionale, a părăsit mînăstirea şi a intrat în pustia cea mai dinlăuntru.

Alţi monahi străluciţi au urmat cu toţii exemplul lui. Sfîntul Eftimie a rămas în adîncul pustiei pînă cînd pseudo-patriarhul a fost scos din scaun şi ortodoxia restabilită. Cînd a izbucnit tulburare la Ierusalim în numele împăratului şi împotriva Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451 d. Hr.), şi cînd tot poporul era îngrozit de eretici, atunci

Sfîntul Teodosie cel Mare, deşi încărcat de ani, a ieşit la Ierusalim ca un ostaş neînfricat al lui Hristos, a intrat în Biserica cea Mare, a urcat scările amvonului şi-a ridicat mîna sa şi a strigat înaintea poporului întreg: „Cine nu ţine cu sfinţenie poruncile Sinodului al Patrulea a toată lumea, întocmai cum îi cinsteşte pe cei Patru Sfinţi Evanghelişti, să fie anatema!”.

Toţi sau înspăimîntat la aceste cuvinte, nici măcar ereticii nemaicutezînd să-şi deschidă gurile şi să grăiască împotrivă.

bar

Luare aminte

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos, Lumina lumii:

  • la Stăpînul Hristos, Lumina vieţii mele, a omenirii, şi a oricărei fapturi;
  • la Stăpînul Hristos, Lumina care luminează întunericul suferinţei şi fricii;l
  • la Stăpînul Hristos, Lumina din ceasul morţii mele şi de după moarte;
  • la Hristos Lumina veşniciei.

bar

Predică

Despre singura Lumină care luminează în întuneric – „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12).

Nimeni niciodată de pe faţa pămîntului, dintre cei născuţi, nu a îndrăznit vreodată să rostească aceste cuvinte.

Au existat şi mai există oameni care spun: „Eu aduc lumina”, dar nimeni niciodată nu a cutezat să afirme „Eu sînt lumina”.

Numai Mîntuitorul Hristos a putut rosti aceste cuvinte cu îndrăznire, şi cu putere, cu puterea de a fi crezut. Scurta Lui viaţă pe pămînt şi îndelungata Lui istorie de [peste] două mii de ani, au arătat pe deplin adevărul suprem al acestor cuvinte. Căci El este Lumina Adevărului, El Lumina Dreptăţii şi El Lumina Vieţii.

El este Lumina Adevărului pentru că El S-a arătat pe Sine ca Dumnezeu adevărat şi ca Om Adevărat.

Prin El a arătat care este adevărata legătură dintre om şi om şi dintre om şi Dumnezeu. „Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Lui nu vor trece, căci şi cerul şi pămîntul au venit la fiinţă prin cuvîntul Lui iar cuvîntul Lui cu El este întotdeauna şi niciodată nu va trece. Căci Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35; Marcu 13: 31).

El este Lumina Dreptăţii căci El a arătat puterea de nebiruit a dreptăţii şi slăbiciunea şi neputinţa nedreptăţii.

El a arătat aceasta în cea mai vie lumină, prin ceea ce a vorbit, prin ceea ce a făcut, şi prin ceea ce a pătimit, şi astfel a biruit pe toţi nedrepţii. El a arătat aceasta prin Biserica Lui de-a lungul a două mii de ani, şi prin tot şirul lung de sfinţi, de drepţi şi de mucenici pentru dreptate. Dreptatea este de la Dumnezeu şi niciodată de-a lungul istoriei ea nu poate fi în fiinţă. Nedreptatea este de la neputincioşi. Nedreptea se repede în sus cu steagul ei triumfător, dar repede este împinsă în mormînt.

El este Lumina Vieţii.

Cuvintele Lui luminează viaţa. Faptele Lui luminează viaţa. Biruinţa Lui luminează viaţa, şi mai ales Învierea Lui luminează ca cel mai luminos soare toată viaţa pămîntului, împrăştiind ca pe nişte neputincioase umbrele morţii.

O, Stăpîne Iisuse Hristoase, Lumină Atotluminoasă, Soare al Adevărului, Soare al Dreptăţii, şi Soare al Vieţii, luminează-ne pe noi preapăcătoşii şi preanevrednicii robii Tăi! Căci a Ta este slava şi mulţumirea în veci, Amin!

vin

→ Vezi și: Acatistul Sf. Eftimie cel Mare (text)

→ Vezi și: Sf. Eftimie cel Mare și pilda actuală a vieții sale (text)

Acest articol a fost publicat în Proloagele de la Ohrida și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s